O fi serialul meu preferat, dar când o dăm de gard, nu închidem ochii. Vorbesc de cel mai recent episod din Anatomia lui Grey. Dacă nu l-ați văzut încă, buh-bye now. E scena de mai jos:
Dacă nu vă puteți uita, pe scurt se întâmplă cam asta: Amelia-neurochirurga nu e unul dintre personajele mele preferate. Mi s-a părut neverosimil în multe locuri, începând de la faptul că e tot un superstar de medic. Te poți întreba câți neurochirurgi încap într-o familie? Deși, ați fi surprinși, există cazuri similare și în realitate.
Scena în care ea stă de vorbă cu mama lui Betty/Brittany, adolescenta cu copil mic pe care o păstorește în drumul spre reabilitare. A pescuit-o pe când copila avea 15 ani, un nou-născut și o adicție gravă pentru droguri. Tocmai fugise de acasă. A încercat să o ajute în repetate rânduri și a devenit sponsorul ei, cum se spune. Amelia nu are copii, deci a adoptat neoficial această adolescentă pe care părinții o căutau de un an și jumătate. Nu au găsit-o nici acum, că e ca-n filme. Dar au găsit-o pe Amelia, tocmai pentru că e ca-n filme. Și mamă-sa fetei îi spune lui Amelia că ea e o mamă bună. Că Brittany era o fetiță căreia îi plăceau școala și sportul și desenele animate și clătitele cu gem (habar n-am dacă exact asta a zis, dar înțelegeți). Că era un copil fericit, cu o viață fericită. Până când s-a apucat de droguri și nu mai era ea. Adică, era ea fizic, dar mental nu mai era prezentă. Și se vrea o scenă foarte emoționantă, în care tipa asta zice cu lacrimi în ochi că îi era dor de fiica ei cu mult timp înainte să fugă de acasă.
Deci, să recapitulăm. O puștoaică de 15 ani, dependentă de droguri și cu o sarcină neplanificată. Lucrurile astea nu se întâmplă peste noapte, să fim serioși. Nu te superi azi că a pierdut echipa ta preferată de baschet și, pac, bagi ceva pe venă. Nici nu te superi că nu te-au lăsat părinții la film și, pac, bagi și-o sarcină nedorită.
Exact așa cum oamenii nu se îngrașă peste noapte, nici copiii nu scapă de sub control cât ai zice ”pește”.
E un proces.
E o cauză adâncă.
Lungă.
Și grea.
Iar atitudinea asta de ”eu sunt o mamă bună, futu-i copilul e greșit” nu va aduce pe nimeni pe drumul cel bun.
Din punctul meu de vedere, e o scenă nu proastă, ci cu posibile efecte adverse groaznice, dacă vreun părinte crede așa ceva.
Și, atenție, nu sunt pro-învinuire. Însă toată lumea știe că terapia comportamentală a copiilor începe cu părinții. Nu repari copilul, repari relațiile cu părinții.
Cât de puțin să îți cunoști copilul să nu observi că se petrece ceva? Țin minte că aveam în liceu o colegă care și-a schimbat culoarea părului și se lăuda că părinții ei n-au observat. Acuma, nici tata nu e dumnezeul atenției pe pământ, în sensul că, dacă-l luai repede, poate nici nu știa în ce clasă îi e copilul, dar și acum, dacă mă pensez un pic mai strâmb, îmi albesc dinții prea tare sau mă dau cu un ruj prea aprins, e primul care observă. Și-s măritată demult.
Ce voiam să spun e că nu e valabilă chestia asta: ”sunt o mamă bună, peste noapte copilul meu a devenit un drogat”.
Indiferent cum ni se pare nouă că suntem, ceea ce contează cu adevărat e ce simte copilul. Iar un copil care se simte iubit, în siguranță, căruia nu îi e frică să vină acasă și să spună că a făcut o prostie (din punctul meu de vedere, să te droghezi nu e ceva tocmai inteligent, dar nici să spargi vaza preferată a mamei nu e, iar rolul părinților e să te ajute să strângi cioburile indiferent ce boacănă ai făcut), un copil care are o relație apropiată cu părinții lui, pe care aceștia îl cunosc cu adevărat (nu așa cum toți părinții spun că își cunosc copilul și că sunt cei mai buni prieteni cu el, lol), un copil din ăsta nu se va droga pe sub ascuns, nu va face sex la întâmplare, nu va face prostii din astea necontrolat. Dacă va vrea să se drogheze, o va face de mână cu mamă-sa, dacă va decide să facă sex, va folosi un prezervativ, dacă se va urca pe motocicleta vreunui nebun, va purta cască și așa mai departe.
După cum văd eu lucrurile acum, că sunt părinte. Sunt lucruri pe care unii copii vor să le încerce, iar alții n-au nicio curiozitate măcar. Important e să fii lângă ei moral indiferent ce aleg. E singurul mod de a ”controla riscurile”. Vrea să fumeze? Lasă-l să fumeze. Copiii se apucă de fumat pentru a se simți acceptați și integrați în grup. Dacă ei se simt deja acceptați și integrați de acasă, unde mama și tata îi iubesc indiferent dacă fumează sau nu, șansele scad considerabil ca fumatul să mai fie ceva cool. Lucrurile permise nu sunt prea cool.
Vrea să se pupe? Vrea să facă sex? Să fim serioși, oricum o să o facă. Nimeni nu a cerut voie de la tata înainte să-și desfacă picioarele. Atunci, problema nu mai e despre DACĂ, ci despre CUM. Copiii care se simt iubiți și acceptați și în siguranță sunt copiii ăia care nu au nevoie să atragă atenția făcând greșeli. Sunt copiii ăia care nu au nevoie să se simtă diferiți pentru că au făcut sex. Sunt copiii ăia care știu ceva mai multe despre ei și despre lume și care tot vor face sex, dar o vor face ca-n reclamă, cu cap.
Vrea să se drogheze? N-ai cum să îl oprești. Prieteni, le putem interzice cu adevărat? Gândiți-vă, nu avem nicio șansă măcar. Nu îi putem obliga, nici cu amenințări, nici cu pedepse, nici cu nimic. Deși nu acesta e drumul pe care ni-l dorim. Vrea să se drogheze? Propune-i s-o facă acasă la voi. Da, eu aș da o petrecere în acest sens. Aș fi gazda, pentru că ce șanse am să fiu invitat? Sunt oleacă mai isteață și-mi știu interesul. Să rămân de partea copilului meu. Doar că… până să ajungi la astfel de discuții, trebuie să existe încrederea aia de bază, iar copilul să vină să îți spună care sunt curiozitățile lui.
Poate par exagerate sfaturile acestea, prea libertine, dar gândiți-vă puțin. Care e alternativa noastră reală? Să le interzicem, să îi pedepsim. Da, desigur, pentru că asta chiar îi face pe copii să asculte de părinți.
Bibi
Și pe mine m-a pus pe gânduri scena. Ca sa nu mai zic ca e practic demoralizant: ba, oricât încerci, e degeaba. Tot nu ai nicio șansă să influențezi nimic. Ce empatie, ce blândețe, tot ajung drogați și ramai fără ei. Gee, thanks. Eu sunt mama care ar face tot ce ai zis tu, pentru ca înțeleg ca nu sunt ale mele, doar în grija mea. Dar pot sa înțeleg și cât e de dificil sa vezi ce înțelege copilul din ce ii dai tu. Adică tu sa îți dai toată silința și sa nu fie aproape suficient. Unii au nevoie de foarte multa atenție și felul în care o cer e uneori extrem de derutant pentru părinte.
Miruna
Toti au nevoie de foarte multa atentie.
O femeie
Nu stiu filmul, nu stiu scena, dar cum am fost si eu copil si sunt parinte, pot zice ca oricum curiozitatea e mai mare decat tot ce zice de 10 ori mama 😀 . Asa ca ai dreptate, conteaza sa fie acceptat si iubit asa cum e acasa, locul unde nu e inghesuit/ limitat de regulile uneori castrante ale societatii. Conteaza sa aiba exemplu sanatos in jur: o familie functionala, cu respect de sine si de ceilalti, cu disciplina si acord intre ce zic si ce fac. Copiii copie ce vad, nu ce li se zice – mai am putin pana la adolescentza si aflu cat de ‘prost exemplu’ am fost. Mai exact, un parinte care se neglijeaza si isi bate joc de propriul corp si nu se spala disciplinat pe dinti dar il freaca la cap pe copil cu spalatul pe dinti va avea un copil ce nu se va spala disciplinat pe dinti.
Miruna
Da, un exemplu foarte bun! Si cand se spala pe dinti, sa fie cu bucurie.
Catinca
Partea asta cu drogurile nu prea ai cum sa o înțelegi dacă nu o trăiești ca părinte, zic eu. Betty era dependenta de oxicodona în urma unei accidentări la fotbal, tratament oferit de medic, nu era heroină sau alte minunății. Dependenta are stadiile ei, iar când este vorba despre o adolescenta ce trece prin inspe mii de schimbări hormonale și stări diferite, este destul de dificil pana realizezi exact ce se întâmplă. Mie mi se pare absurd cum i au dat copilul lui Owen cei de la asistenta sociala, fără sa i caute părinții lui Betty, care încă era minora.
Miruna
Si parintii nu au stiut ca tratamentul prelungit cu oxi are aceste riscuri? E oricum cusuta cu ata alba.
o femeie
Miruna, nu stiu cazul de care zici, dar si eu am dat tratament copilului fara sa citesc prospectul inainte. Abia dupa aia m-am trezit…si la un urmator consult am intrebat medicul de prospect, discutat, si impreuna decis ca nu e acesta potrivit si gasit o alternativa mai “neinvaziva” – dar cati parinti sunt ca mine, sa ceara prospectul in cabinet?? – si cat am gresit pana nu am patit-o pe pielea mea?? – din experienta am ajuns sa fac asta, ca acele 2-3 minute de citit si discuta prospect in cabinet m-au salvat de bani si ore cheltuite cu mers la farmacie, luat medicament, citit, intors la medic si platit iar consultatie ca…nu puteam lua acel medicament.
Silvia R
“Nimeni nu a cerut voie de la tata înainte să-și desfacă picioarele.” M-a distrat maxim! Dar chiar asa este. Imi aduc aminte de mine, in adolescenta, cand parintii nu ma lasau sa am iubit. Imi spuneau: “dupa ce intri la facultate, poti sa te si mariti. Dar pana atunci, niciun iubit!” I-am ascultat de am rupt :)) Da, ai nespusa dreptate. Trebuie sa construiesti o relatie bazata pe incredere cu copilul. Stiu ce e f greu, sa ii fii si prieten, dar si parinte in acelasi timp, dar cu siguranta se poate! Sper sa imi iasa 🙂
Miruna
O sa iti iasa. O sa ne iasa. Totul e sa nu uitam cum e sa fii copil. Doar am fost si noi acolo.
o femeie
Mai adaug ceva: un copil neiubit cat are el nevoie (si fiecaer are nevoile lui, suntem unici) ajunge copil si adult sa compenseze cum poate si sa isi cumple golurile cu fumat, alcool, droguri, mancare, agresivitate etc. Abuzul, excesul se invata in imediata vecinatate. Unii rup acest lant, dar e f. greu si admir enorm cei ce au reusit si mai ales cei isi dau tot interesul. Nu ma refer la o o betie teribilista de la 15 ani, de un fumat la 14 ani in toaleta scolii, de o partida de sex o data cu iubitul colegei de clasa, de un fum de marijuana intr-o vara, ci la persoanele care intra in acest mod de viata zi cu zi. Ganditi-va la asta de cate ori vedeti un sofer nervos, un om in stare proasta.
Noi avem in jur cateva cazuri dramatice. Droguri, obezitate, alcool. La fiecare shut de la viata (si vai, ni se intampla! decese in familie, sau probleme cu copilul, un accident de masina cu victima in coma etc) revin la modul de sinucidere lent. Mi se rupe inima de ei dar am inteles repede ca nu pot sa ii ajut -raman aproape daca au nevoie de un bratz in fortza. Si mai repede am inteles ca nu sunt un exemplu bun pt copilul meu.
Luminita R.
DA! De o mie de ori da! Copiii au nevoie mereu de confirmarea faptului că-i iubim. Ne testează mereu cu asta, fie că au trei sau treisprezece ani. Toți au nevoie de atenție și de dragoste necondiționată. Te iubesc oricâte tâmpenii ai face – ăsta e cel mai bun lucru pe care i-l spui copilului tău. M-a întrebat odata fiică-mea (avea vreo 13 ani, cred) ce prostie făcută (ipotetic vorbind) de ea m-ar determina să n-o mai iubesc. I-am spus că nu există. Orice ar face, tot o s-o iubesc, tot copilul meu va rămâne. Mulți fac tâmpenii din curiozitate, anturajul ș.a.m.d., dar dacă-i spui tu, mamă sau tu, tată, dinainte de a apărea curiozitatea, cam cu ce se manâncă fumatul, băutura, sexul, drogurile, curiozitatea nu mai apare și anturajul devine egal cu 0.
Ana
God damn it woman! I fuking love ya! 1 BIG THANK YOU!❤❤❤ for ză articol si ză blog! You rock!
Madalina
Exact asa mi-am propus si eu. Vrei sa bei, bea acasa. Vrei sa te droghezi, fa-o acasa, iti cumpar eu marfa. Adu-ti prietenii acasa si faceti aici ce vreti voi. E o libertate controlata. Insa, asta e teoria. Pana la practica, sper sa mai fie macar vreo 10 ani, are 6 ani acum.
Nu vreau sa judec sau sa emit pareri despre ce urmeaza sa fie. Stiu cazuri in care, cu toata iubirea si sustinerea parintilor, alegerile copiilor n-au fost deloc fericite, asa ca imi e si teama sa proiectez.
Stii cum e…viata e ce se intampla in timp ce tu iti faci planuri. E inca devreme pentru noi, parintii de copii mici, sa aruncam cu piatra in parintii care au pierdut controlul sau conexiunea cu proprii copii. E mereu mai mult decat ce se percepe la suprafata si nu pot decat sa sper ca voi ramane o persoana de incredere pentru fiul meu.
Insa stiu ca pe la 12-13 ani, realitatea nu-i deloc cea planuita sau presupusa. Mai ales daca ai un copil cu o fire influentabila…
Mirona
Nu e niciodata vina copilului pentru comportamentul sau indezirabil. Comportamentul indezirabil / antisocial / whatever e o consecinta directa a comportamentului adultultilor de referinta din viata copilului.
Bineinteles, copilul ala devine adult la un moment dat si va detine capacitatea necesara de a rationa si a face schimbari.
Chiar si minciunile spuse de copiii mici au alta componenta de cat aia ngativa de “ma minte”.
Luminita
N-as spune ca niciodata nu e vina copilului. Mai ales dupa ce mai cresc si incep sa decida singuri ce modele preiau. Este adevarat ca familia si exemplele de acasa sunt importante, dar fiecare pui al nostru devine si el/ea un individ cu vointa si ganduri proprii. Noi le oferim niste repere, ei decid mai departe ce fac cu ele.