”Te invit la o cafea în bucătărie la noi”

Trăim cu vinovăția că nu facem destule chestii cu copilul în weekend. Soțul meu și cu mine, că de dumneavoastră nu îndrăznesc să zic.

Vezi tot felul de chestii pe net, prietenii tăi dau check-in de pe pârtie, de pe derdeluș, din piscină și din păduri, iar tu te uiți la ei pe facebook, în timp ce te roade vinovăția că ești încă-n pijama.

Dar weekend-ul care-a trecut a fost un experiment interesant. Am înțeles că ingredientul unui weekend reușit nu e ”unde mergem” sau ”ce mâncăm”. Ingredientul cel bun e ”cum ne simțim”.

Suntem atât de preocupați să ne umplem programul și să plecăm de-acasă, ca și când asta ar fi o obligație contractuală, prevăzută în anexa sfinților părinți. Nu de puține ori ne-am grăbit sâmbăta sau duminica, de parcă ieșind pe ușă am fi câștigat vreun concurs național. De parcă am fi primit vreo medalie și vreun titlu fenomenal. Parcă, să ieși undeva în weekend e o datorie de ordin moral. Să rămâi în casă îți lipește în frunte bilețelul de ”ratat”.

Când domnul soț mi-a povestit că și-a întrebat colegii pe unde ies în weekend-uri cu copiii lor, mi-am dat seama cât suntem de disperați. Ne fugărește cineva? Nu ne place la noi acasă? Cam așa suna. Cât stăm acasă, de fapt? De ce ne grăbim să rupem ușa, de ce ne învățăm copilul că ăsta e mersul normal? Centrifug, care fuge de centru adicătelea. În loc să fac minunate clipele noastre acasă, în loc să-mi îngrijesc cuibul cu timp și veselii. Eu aleg să fug la mall?

Întâmplarea face că sâmbătă am ieșit din pijamale la ora 4 și ceva. După-masa. Am dormit pe rând, întâi mama, apoi tatăl, apoi când ne-am trezit noi, a venit somnul de amiaz al puiului mic. Nu ne întrebați ce am mâncat. Nu e foarte important.
”Te invit la o cafea la noi în bucătărie”, mi-a zis domnul soț după ce Tudor aproape sforăia. ”Poți doar să te faci c-o bei, dacă e prea târziu pentru așa ceva.”

-Niciodată nu e prea târziu pentru o astfel de cafea.

Cu telefoanele pe mut, cu spuma odihnindu-se în cești, nu vă imaginați că am făcut grozăvii. Am povestit cu soțul meu o oră și ceva. După care-am mai făcut o nebunie, am rămas acasă să mâncăm. Nu ne întrebați ce, că nu e foarte important.

Iar duminică, aș putea spune că am fost la munte, fără să greșesc decât adresa cu câțiva kilometri așa. Ne-am echipat ca de schi, am împachetat două perne într-o pungă frigorifică și ne-am dat mai mult de-a dura pe-un derdeluș din grădina casei noastre, adică parcul de peste drum. Aerul, zăpada, copiii și frigul la fel scârțâiau. Doar că drumul n-a durat cât să fi urcat la un Păltiniș; de Valea Prahovei nici nu mai zic. Loc de parcare am găsit, îl găsiserăm deja de multe seri, cam de când am încheiat contractul de închiriere cu primăria de sector. Și am mâncat acolo la un restaurant, nu pentru că am fi fost hămesiți și plictisiți, ci pentru că ni s-a făcut poftă de mici. Am mai frecat niște zăpadă între mânuși, ne-am făcut prea puține poze pentru cele două perechi de bunici și am intrat în casă imediat după ce luna a răsărit.

Și știți ce s-a mai întâmplat? Am râs. Cu lacrimi. Și ne-am dat seama că n-o să mai întrebăm pe nimeni ce face cu weekend-urile lui. Că n-are sens să ne simțim obligați să cheltuim bani și să fugim de-acasă, de parcă nu ne-am găsi locul la noi în cuib. Petrecem atât de puțin timp toți trei, încât unde suntem și ce mâncăm chiar nu e atât de important. Cel mai mult contează cum ne simțim. Și cred că bucătăria noastră face cea mai bună cafea, pe cuvânt.

foto Shutterstock