Vreau să simt pământul sub ambele picioare

Visez la zile în care să nu mă mai trezesc cu ochii înroșiți, de parcă aș fi stat cu ei toată noaptea într-un ecran, nu într-un somn. Visez la zile în care lucrurile să se întâmple pe rând, telefoanele să nu sune concomitent, curierii să nu vină când doarme cineva mic, iar deadline-urile să aibă răbdare cu noi.

Visez să lucrez în liniște, să dau o șansă măcar uneia dintre ideile care mă vizitează uneori. Că și ideile astea au sentimente. Dacă le ignori, te părăsesc. Se duc la altcineva, nu vin înapoi.

Și visez să nu mă mai vadă copilul la laptop sau cu telefonul în mână. Îmi e teamă că amintirea lui despre mama, din copilărie, va fi în poziția șobolănel, cu ochii lipiți într-un ecran. Aș vrea ca mintea mea să fie, seara, goală de ”ce ar mai trebui să fac” și goală de ”după ce adoarme el…”. Aș vrea ca serile să fie doar pentru noi, exact cum o cană cu lapte e doar pentru băut.

Visez la spațiu în capul meu. Să mă așez la un birou cum se așază o mașină pe șosea la viteză mică și să rulez ca un motor mic și sigur pe el. Nu ca un uragan care ar lua orice se nimerește în cale, doar ca să știe că a bifat ceva.

Visez la timp pentru citit, nu la timp furat pentru asta. Nu mai pot face schimburi, târguri, negocieri. Nu mai pot da orele mele de somn în schimbul bucuriilor mele mai noi. Să scriu dimineața, când sunt odihnită, nu seara, când fac eforturi și trucuri cu multe calorii, să mai rezist. Visez la pacienți cu și fără dinți în gură, care să plece de la mine întrebându-se de ce nu m-au cunoscut până atunci.

Vreau să simt pământul sub ambele picioare, copilul și nimic altceva în brațe, căldura iubitului lângă frigul meu sub plapumă și nu știu de ce am așteptat atât să accept că nu le pot face pe toate.

Dar știi ceva, Miruno-obosito? Se vor așeza lucrurile, fată. Ca o mașină pe șosea. O să fie bine, urmează multe lucruri frumoase ca un copil în brațe la mama lui. Da, pentru tine, cu mintea aia a ta întortocheată. Cu iubitul ăla al tău, la care nici nu visai să împarți mai mult de un weekend o dată la două luni. Și cu bebelușul ăla al vostru, pe care atât de mult vi l-ați dorit! Da, cu programul ăla al tău zăpăcit și cu talentul tău îngrozitor pentru gătit. Cu impulsurile alea pe care nu le poți stăpâni. Când mama se uită la tine în felul acela și nu mai zice ”ți-am spus eu”, pentru că, după o vârstă, chiar și cea mai grijulie mamă își dă seama că n-are niciun rost. Decât să stea acolo să te prindă când îți mai vine să cazi. C-așa ești tu. Un pic mai obosită acum, dar urmează ceva bun. Asta e tot ce trebuie să știi. Vor veni și serile care vor fi doar seri. Măcar din când în când.

Bine, mă bucur că mi-ai spus.

foto pixabay