Un domn despre care ai fi putut spune că-i obez

Un domn despre care ai fi putut spune că-i obez a fost văzut într-un mall din București, fotografiat și judecat. Toate astea, doar pe bază de stomac gol al altcuiva.
Fiți atenți, că tot vreau să vă povestesc ce am pățit. Într-un mall din apropiere de casă, unde mergem să mâncăm rață. V-am mai zis, poate știți. Nu dăm nume, pentru că nu asta-i important. 

Soțul meu ocazional are fantezii cu această rață vietnameză, deci ajungem pe acolo mai des decât ne-am dori. O dată pe lună, de exemplu, poate mai rar de atât. Și eram acolo într-o seară, lume multă, ca în orice seară într-un mall, plin cu oameni munciți, nu în bucătărie, ci pe la serviciile lor.

Dăm comanda de rață, durează 10 minute, ca de obicei. Între timp, mi se face poftă de-un libanez, mă duc să arunc un ochi, poate-mi iau ceva. Tudor vine cu mine, soțul aruncă și el un ochi, dar prin alte părți. Cumpăr de la libanez o salată de pătrunjel (preferata mea), un pic de țațichi și primesc cadou nu una, ci două feluri de lipii. În pungă de plastic, ceea ce mă dezamăgește- trebuie să recunosc- un pic. Nicio pâine sau lipie de pe lume nu cred că a putut păcătui atât, încât să merite să fie pusă la transpirat într-o pungă de plastic, but maybe it’s just me.

Și eram cu Tudor într-o mână, cu tava în cealaltă, văd o masă liberă. Pac, direct la ea. Îmi las tava, care mai avea și-o apă plată, era să uit. Meniu complet, cum ar veni. Ocup masa, las tava, iau copilul, mergem după rață.

Rața nu e încă gata, libanezii au fost prea rapizi. Mai așteptăm acolo 2 minute, nu mă mai ține spatele să car copilul până la masă și-napoi, plus că nu aș vrea să-și strice foamea cu lipie transpirată, de ieri. Dar sunt cu ochii pe masă, nu cumva să se facă cineva că nu-mi vede tava și să se așeze pe scaunul meu!

Nici Horațiu nu mai apare, pe unde-o fi umblând. Libanezii cred că sunt cei mai rapizi la făcut de mâncare, ceea ce în seara asta nu e neapărat un lucru bun. Mă mai trage Tudor un pic de haine, îmi dă mâna, îmi dă două mâini, face un leagăn din mâinile noastre. O crede că-s din elastic, sau ce impresia are acest copil?

Brusc, îmi ridic ochii. Spre masa noastră se îndreaptă foarte hotărât un domn despre care ai fi putut spune că suferă de obezitate, dacă ai fi un om atent la așa ceva. Aș mai putea spune că suferă și de alte lucruri, mai ales că m-a enervat atât de tare, încât nu numai că aș mai putea spune lucruri despre el, dar i-am făcut și poză.
Ce credeți că executa domnul din imagine? Nu îmi fura masa, frica mea cea mare, ci tava cu toate cele pe ea.
-Alo, domnu’, domnu’, ce faceți cu mâncarea mea?! am fugit să salvez lipia transpirată, pentru că nicio lipie nu merită așa ceva.

L-am ajuns, normal, pentru că nici copilul nu l-am mai luat, ca orice femeie disperată, care-și vede mâncarea furată, cum ar veni, de sub nas.
-E tava mea, dați-o înapoi. Și i-am smuls obiectul din mâinile care nu erau tocmai mici. Bine, în comparație cu mine, puține lucruri ar putea părea mari.

Tot mall-ul, evident, se uita la noi. Eu eram acest Batman vopsit blond, care și-a salvat mâncarea, e drept, dar și-a părăsit copilul. Mă rog, lumea asta n-a mai observat, că am un copil, se credea despre mine că am doar o foame, cu F mare, dacă înțelegeți ce vreau să zic. Sau poate eram la camera ascunsă, speram.

Mă întorc la rață și-mi zice doamna care nu era deloc vietnameză:
-Să nu vă lăsați niciodată mâncarea nesupravegheată, doamnă. Aici la noi se întâmplă des așa ceva. Domnul e abonat.
-Stai un pic, adică e cunoscut pentru așa ceva?

Am răspuns singură la întrebarea mea. Domnul pesemne își invitase și doamna să ia cina la mall. Se uitau la televizor, râdeau și goleau mesele cu viteză mai mare decât angajații plătiți special pentru așa ceva. I-am urmărit. De obicei, lua resturi, dar dacă mai pica vreo fraieră ca mine cu niște libanezi full, nu refuza. Și el mânca mai mult decât ea, asta era evident și pentru cine nu era atent la lucruri de acest fel.
Pahare de jumătate goale, urme de ketchup și cartofi prăjiți, hamburgeri de jumătate mestecați. Chiar și un desert au prins la un moment dat.

I-am mai făcut niște poze, o să mă răzbun, mi-am zis. Le trimit celor de la agenția mall-ului, să ia măsuri. Îl public pe blog, să-l vadă oamenii, ce rușinos.

Dar după ce mi-am încheiat socotelile cu lipia transpirată, m-am răzgândit, ca orice om cu stomacul plin. Nu-i sun, nu public nicio poză. Ce să fie în sufletul tău, încât să te faci singur un recycle bin?

M-am întors la libanezi, pentru că știam că sunt rapizi, am mai comandat o lipie transpirată, un țațichi și-o salată de pătrunjel, le-am pus pe-o tavă și le-am lăsat pe-o masă, fix acolo de unde, cu 10 minute înainte, le-a furat un domn despre care ai fi putut spune mai mult că e trist decât orice altceva.

foto Unsplash