Când te apucă nervii de-ți vine să trântești, să spargi și să înjuri, toate în acelaști timp

Sunt în bucătărie, despachetez. Întâi scot totul din gențile frigorifice (care, da, sunt mai multe, că așa e mama mea, ca orice mamă care te întreabă ”ce-ai mâncat” și vrea să știe răspunsul în avans), apoi le așez pe masă ca să sortez. Cutiile mari la bază, cele mici în vârf. Borcanele la borcane, sticle cu supă la congelator. Deschid frigiderul și observ niște resturi alimentare în semidescompunere prin el. Nu că ăsta ar fi vreu fenomen ciudat, este ceva perfect normal. Li se întâmplă tuturor alimentelor lăsate timp îndelungat în orice frigider din lume: se strică. Nu e ceva personal.
Încep să le scot, simt cum încep și să mă enervez. Deschid ușa de sub chiuvetă, să arunc conținutul la gunoi. Văd că gunoiul nu e golit, dar nici plin, am putea spune foarte cinstit că între. L-ai putea duce dacă ai avea exces de zel, dar ai mai putea aștepta dacă ți-ar fi lene un pic. Mă enervez și mai mult, ca și când gunoiul mi-a greșit în vreun fel.

Și simt așa o dorință imensă de a trânti. Am în mână un borcan cu dulceață și singurul motiv pentru care nu-l dau de pereți e că tot eu ar trebui să strâng după. Și să cureți dulceață de pe oriunde nu e tocmai visul blondei pe pământ. Așa că, trag aer în piept  și îmi pun o întrebare simplă: De ce mă enervez?

De când am născut, ceva diferit s-a întâmplat cu corpul meu. A fost ca un fel de reset. Nu știu dacă e adevărat, dar mi se pare că am pielea mai strălucitoare, părul mai umflat, picioarele mai subțiri. Și că sunt mai frumoasă, în general. S-ar putea să fie și din cauză că îmi pasă mult mai puțin și mă preocup spre deloc, că și la asta m-am gândit. Dar, în contrast cu frumusețea asta exterioară, înăuntru s-a născut și o mică beste, nu numai un copil. Am câteodată niște accese de furie, de să nu te nimerești în calea mea, că s-ar putea să iasă prost. Una mică și blondă care fierbe, trântește și înjură. Toate, în același timp. Iar eu, în afară de faptul că-s mică și blondă, în rest nu m-aș caracteria drept trântitoare și înjurătoare. Dar uneori mă apucă niște nervi…

Și, cum sunt și un pic isteață de fel, am căutat să observ un tipar al acestor nervi. Ca la stomatolog. Care sunt factorii care determină un pacient să fie nemulțumit. Nu numai când rezultatul e prost, ohooo, ăsta e abia ultimul pas. Pe mulți, îi enervează, de exemplu, să aștepte prea mult. 14 minute e timpul maxim permis, fiecare secundă peste îi enervează cumplit. Așa, am încercat să mă analizez, că pe medici îi ajută mult aceste paralele cu ce știu ei. Și medicii sunt niște oameni care mereu știu bine lucruri, altele decât motivele pentru care se enervează ei. Desigur, la asta v-ați așteptat.

Și-am observat așa, nu ne mai lungim. Mai mult decât oboseala (că obosită-s mereu), mai mult decât foamea (deși asta nu prea pățesc), mai mult decât chiar și bărbatul meu (nu e o glumă, iubitule, dacă citești :p) mă enervează orice într-un anumit moment. Înainte să vină acele zile din lună, știți la ce mă refer. Menstruație îi zice, n-are sens să o dăm în figuri de stil.

Doamnele mele, surorile mele, urmașelor care se plâng doar de niște dureri de burtă care se spulberă cu administrarea unui nurofen, ce-am experimentat înainte de sarcină ca sindrom premenstrual a fost nimic! Floare la ureche, joc de glezne, cum ar veni. Acum însă, nu mai am nevoie să mă uit în calendar.
Problema era că mereu făceam legătura între accesele mele de furie (mulțumesc, iubitule, că nu m-ai părăsit) și momentul ciclului menstrual retroactiv. Când nu-mi mai folosea la nimic: A, de aia m-am enervat așa tare atunci, că-mi venea stopul a doua zi. A, de aia am stricat ușa de la dulap, practic, hormonii au trântit-o, nu eu.

Până ieri.

Sunt lângă gunoiul nici plin și nici gol, care nu mi-a greșit cu nimic. Aș țipa la cineva, ia să-l chem pe domnul Nevinovat. Că la copil nu țip, asta e o limită pe care nici cu hormonii nu o prea încalc. Dar bărbatul e mare și vaccinat. Rezistă. În loc să îl chem însă, chem altceva. Răspunsul la întrebarea mea. Și, culmea norocului pentru el, răspunsul se pogoară asupra mea ca o liniște. Instantaneu.

Sunt în ziua 27-a, heeeellllo??? Sunt destul de obosită, că e 11 noaptea și tocmai am ajuns de la Sibiu. Viața mea nu e perfectă, desigur, e un haos în sufragerie fix așa cum l-am lăsat. Nimic nou, deci de ce ne enervăm? Sunt în urmă cu scrisul și nimic nu mă fierbe mai rău decât așa ceva. Dar hormonii, în cazul meu nu sunt o scuză, oricât s-ar enerva feministele să audă așa ceva.
Frați și surori, întotdeauna există o explicație. Ideal e s-o găsești înainte să spargi capul cuiva.