Nu oamenii pe care îi întâlnim sunt importanți, ci schimbările pe care ei le produc în viața noastră

La mine, ăsta e anul Intuiției. Cel în care mi-am propus să conduc cu stomacul (deși m-a dus cam des la înghețată în ultima vreme, dar o fi vremea de vină) și cu ochii închiși. E mișto anul ăsta, la prima vedere; mai complicat e când te trezești și îți dai seama că nu mai ai douăzeci de ani, că ești aproape o doamnă în toată firea, chiar dacă taximetriștii încă te cred nemăritată deloc.

Știți, m-am tot gândit la oameni care au schimbat lucruri în mine, atunci când a fost cazul de așa ceva. Profa de română, cu puloverul ei de mohair și dragostea pentru gramatică, Narcis, cu oglinda fantastică pe care-a ridicat-o doar ca eu să mă văd, băiatul ăla cu care-am fost fraieră să nu mă pup niciodată, grecoaica Giasemi, care mi-a arătat cum poți fi o dentistă rafinată, asistenta care și-a dat seama înainte să-i spun că sunt însărcinată. Și mulți alți oameni, cu care v-aș plictisi dacă vi i-aș povesti.

Soțul meu, cu care am o telepatie telefonică fantastică. Niciodată, însă, când e vorba de ”cine duce copilul la culcare” :))

Mama mea, tatăl meu, dar ăștia-s oameni care se încadrează la alt nivel. Sunt sigură că nu aș fi fost nici pe jumătate la fel de deșteaptă dacă m-ar fi crescut altcineva.

M-a lovit o chestie dintr-o dată. Că ceea ce suntem nu s-a terminat ieri. E o continuă curgere de viața. Povestea noastră se construiește din întâlniri. Din niște schimburi nevăzute. Ca un vânt care bate și, oricum te-ai suci, tot îți intră părul în ochi. Ca un băiat pe care l-ai văzut o dată și, pe unde mergi, speri să îl întâlnești a din nou Ca grija față de copilul pe care l-ai lăsat acasă. Ca somnul unei mame care nu e niciodată perfect.

Sunt oameni

și clipe

și efectele lor în viața noastră. Închideți ochii și răspundeți: stomacul dumneavoastră în ce crede acum?

foto Unsplash