Cum mi-am ales rochia de mireasă. Tips and tricks, glossy style

Nu mă pot abține și gata:

Să confirmi toți invitații în joia dinaintea nunții. La poze, să porți pantofii de rezervă, nu se vor vedea sub rochia de mireasă și îți mai odihnești picioarele un pic. A, și neapărat probă la machiaj să faci, să nu te zgârcești la bani, că altfel pățești ca mine.

Mda, cam asta m-am trezit spunând la trei mirese diferite în decurs de o singură săptămână. Să îl numim sindromul ”N-o Să Mă Mai Mărit Niciodată, Deși M-aș Pricepe Grozav”. La organizat nunți, la ales rochia de mireasă, la dat sfaturi nesolicitate. 

Am o serie și pentru voi, în parte pentru că ați dorit (*not) și în parte pentru că… nu mă pot abține. Doar e sezon!

Înainte

Din momentul în care mergi la prima nuntă din viața ta sau vezi prima mireasă în poze, orice fetiță își imaginează cam cum ar fi rochia ei personală. Chiar dacă tu ai 4 ani, de exemplu, și nicio perspectivă concretă de a te mărita legal în următorul deceniu, orice ADN de femeie își face un plan ca să fie, că așa-s femeiele. Organizate.

Ceea ce e bine într-un fel, fiindcă trebuie să începi și tu de undeva. Să creionezi mireasa din tine. Nu se știe când vei avea nevoie de ea. Eu, de exemplu, nu plănuiam să mă mărit vreodată, fiindcă nu credeam că o să găsesc un bărbat grozav și știam că nu m-aș fi măritat cu niciunul mai puțin decât grozav. Dar am știut de pe la 4 ani cum vreau să fie rochia mea de mireasă. Orice ar fi semănat cu asta ar fi fost perfect:

Câțiva mulți ani și multe kilograme mai târziu, mi-am dat seama că modelul din copilărie trebuie potrivit pe chipul și asemănarea mea de după copilărie. Și anume: că nu am o talie ca-n poză și nici asemenea corsete nu se mai fac, deci mi-ar trebui o croială avantajos desenată pe talie. (Rămân la părerea că rochia tip sirenă avantajează doar dacă ești lungană și nemâncată din mamă-n fiică, să zic așa. Nu e cazul meu, că mama e mare fan înghețată, iar asta e cam tot ce am moștenit bun de la ea.) V-ul ăla cum are Albă Ca Zăpada sau Cenușăreasa marchează destul de bine ce voiam să zic.

Aveam un decolteu frumos, cu clavicule discrete, nu genul care țipă ”mi-e foame”, să-ți vină să-mi dai un covrig. Deci puteam evidenția pe zona asta.

N-aveam brațe cu statut și nici intenții de a le îmbogăți de fibre definite pe la sală, e destul de antrenant și să scoți dinți. Mâna mea dreaptă e vizbil mai fibrată decât stânga, credeți-mă pe cuvânt. Deși, mai corect ar fi fost să spun că stânga e mai mult hipotonă decât dreapta, dar cum mă pricep la cuvinte și la periat orgolii, am dat-o mai fandosit.

Într-o zi cu multă ploaie englezească, așa cum erau multe dintre zile pe atunci, i-am luat bilet de avion mamei mele. Urma să mergem în călătoria vieții noastre: după rochia de mireasă. Aveam o săptămână doar noi două, viitorul mire era plecat la un curs, așa că am lipit două weekend-uri și am bătut magazinele.

Sună la magazine. M-am organizat din timp cu programări la probe. Cele mai multe magazine îți cer să le anunți înainte de a veni, fiindcă îți rezervă un anumit timp pentru probă. Unele te roagă și să te uiți înainte cam ce modele ai dori să probezi și să îi anunți ca să se asigure că au la fața locului tot ce e pe inima ta.

Nu arăta nimănui poze cu ce modele ți-ar plăcea. Știu de multe cazuri în care o mireasă i-a furat alteia modelul de rochie. Și, uite-așa, prietenele s-au certat. Am pățit și eu ceva asemănător, când i-am trimis poză cu rochia visurilor mele unei prietene care și-a făcut la croitoreasă fix modelul respectiv.

Nu te superi, sper, dar mi-a plăcut atât de tare! Cred și eu, i-am zis, doar am gusturi rafinate 😛 Nu m-am supărat, na, dar m-am simțit un pic că mi-am făcut-o cu mâna mea. Apoi, înainte de nunta mea, tot m-am dus să o probez fix pe cea originală și mi-am dat seama că modelul prietenei mele era incomparabil mai frumos! Și ei îi venea ca turnată, pe mine nu m-ar fi avantajat niciodată. Asta era, într-adevăr, rochița ei. Eram perfect împăcată. Am găsit-o și pe a mea tot acolo, dar un alt model.

Paranteză: Chinezii. Am fost tentată, recunosc. Să-mi comand cu $150 o rochie pe care o purtam oricum o singură dată părea și așa destul de scump. M-am apucat să caut din vreme, ca să am timp de transport, am intrat pe multe forumuri și site-uri obscure, apoi am decis că și $150 sunt prea mulți bani să-i irosești. Sunt convinsă că există fete care și-au comandat de la chinezi rochii superbe, la fel cum sunt fete care au purtat crinolină și le-a plăcut. Mi-aș fi dorit și eu, însă pur și simplu, nu e pentru mine.

p.s. La prețul rochiei se adaugă: drumurile pe care le faci până la ea (pentru probe, etc), plus transportul când e gata. Eu mi-am trimis-o cu DHL-ul în România, rochia a ajuns înaintea mea. A fost împachetată foarte profi într-o cutie mare și a ajuns impecabilă la noi. Nu mai știu cât a costat, dar știu că m-am gândit mult care variantă de transport e mai convenabilă. Problema cu avionul era că noi schimbam la un moment dat și luam un ceva foarte mic, unde nu exista posibilitatea să o punem pe umeraș.

În timp ce

Primul șoc a fost când am intrat în primul magazin, am cerut ”cea mai înfoiată rochie pe care o aveți” și nu mi-a plăcut deloc. Fetița de 4 ani din mine nici astăzi nu e împăcată cu așa ceva!

Fără prietene. N-am luat prietene cu mine, în mare parte fiindcă ele erau greu de luat pe sus, iar când zic ”pe sus”, înseamnă pe sus. Peste mări și țări. E foarte bine că ai venit doar cu mama, mi-au zis mai multe dintre consultantele din magazine. Că așa se cheamă mai nou vânzătoarele de rochii de mireasă, consultante, de zici că le ceri prescripție medicală. Când rochia de mireasă e mult mai importantă decât atât, orice femeie știe. Și cică e bine să nu mergi cu hoarda de domnișoare după tine, fiindcă fiecare vine cu părerea ei, cu propria imagine idilică de la 4 ani de zile (remember, paragraful de mai sus) și îți poate strica pofta de ce îți place ție să porți sau ce îți stă bine.

Probează de toate, fără prejudecăți. Inclusiv model sirenă, eu râd și acum când îmi amintesc. N-am avut jenă nici la pretenții financiare. M-am dus la probă și la Vera Wang și la chinezi. Și la second hand și la custom made. Cel mai mult am râs într-un outlet de pe nicăieri. Acolo era mai mult o hală, plină cu rochii atârnate pe umeraș, în funcție de mărime. Luai câte umerașe apucai, te băgai în cabina de probă și nu mai ieșeai decât dacă îți plăcea ceva extraordinar de mult. Aici am râs cel mai tare, nu că ar fi fost rochii urâte, ci fiindcă nu nimeream mărimea ok. Ba era bustul prea mare, de eram omul mic cu țîțe mari. Ba aveau atâtea paiete, încât am făcut urticarie din primul minut. Și tot așa. Au ieșit niște poze de toată minunea.

Paranteză. Am fost de curând cu una dintre cele trei mirese de care vă povesteam la probat. Ea a încălcat regula ”fără prietene” și m-a luat cu ea într-un gest pe care l-am super apreciat. Împotriva sfaturilor mele! :)) A fost o zi mega faină pentru noi, eu am tăcut atât cât poate o fostă mireasă să se abțină și am vorbit considerabil mai puțin neîntrebat. Ce vreau să spun e că am fost și la mari designeri români, cu pretenții, la nume care îmbracă mari vedete la americani și care ne-au dezamăgit maxim. Nu vreau să dau nume, că nu are rost, dar. Intrai într-un fel de cameră obscură, înghesuită și cu smotocioace de praf zburător, nu te ajuta nimeni să te îmbraci (la unul dintre modele chiar am chemat ajutor, fiindcă nu înțelegeam cum vine), ce să mai zic. Măcar aveau bomboane bune. Mergeți peste tot să probați. La un alt magazin cu rochii mai ieftine și mai urâte, consultanta era atât de drăguță că mai să cumperi de dragul ei. Mergeți peste tot să probați.

Paranteza doi: grasele nu se plâng niciodată. Pe asta tot de la Dina, consultanta rochiței mele, o știu. Cică numai fetele cu o greutate mică și normală se plâng că mai trebuie să slăbească până la nuntă. Celelalte sunt resemnate demult.

Adevărul e că boutique-ul italian din Londra, de unde am și comandat la final, nu m-a lăsat să fac poze. Nici măcar una. Asta e politica noastră, mi-au zis. ”Te uiți aici bine, iar acasă mergi  doar cu amintirea felului în care te-ai simțit.” Și n-a fost rău. Mai mult, cred că e cel mai corect criteriu după care să îți alegi rochia de mireasă. Felul în care te face să te simți.

Decizia: fă un top 3 al rochiilor care ți-au plăcut cel mai mult, în care te-ai simțit cel mai bine. Eventual du-te înapoi să le probezi. O putem numi: recapitularea. Când prietena mea a dansat prima dată într-o rochie de mireasă, i-am zis: ”Asta e prima care cu adevărat îți place.” Era prima în care se vedea.

La mine a fost simplu, fiindcă niciuna nu mi-a plăcut la fel de mult ca a mea. Toate regulile de mai sus au căzut, în momentul în care am dansat în magazin, în ea.

După

Rămâi fidelă regulii cu poza: Reziști presiunii. Nu arăți nimănui. Din două motive: după ce ai ales, oricum nu te mai răzgândești, deci nu are rost să te influențeze în niciun fel prietenele tale. Fiindcă le cunoști suficient de bine încât să îți dai seama după reacția lor dacă le place sau nu. Și, normal că vrei să le placă. Alta e când te vor vedea gata îmbrăcată atunci, în ziua nunții, cu părul făcut și genele întoarse. Atunci o să le placă de tine oricum, fiindcă ești prietena lor și fiindcă, la fața locului, vor fi mai mult emoționate decât analitice.

Faci din probe o sărbătoare. Îți duci mama la o cafea după. Sau te duci pe tine la un coafor. Orice, să marchezi momentul. Să fie ceva special. Cu probe din astea nu te mai întâlnești niciodată în viață.

Îți iei sutienul pe care o să-l porți cu tine, la probe. Și pantofii, deși ăia merg și numai la final.

Ultima probă să fie cu o săptămână înainte. Deși, ideal, ar fi cu o zi. Fiindcă în săptămâna aia, și cea mai pofticioasă dintre grase slăbește un pic.

Habar n-am cine a avut răbdare să citească atâta. Dar mie mi-a făcut mare plăcere să scriu. Cine știe, poate în felul ăsta am scutit măcar o viitoare mireasă de la furtuna de simptome ale sindromului ”N-o Să Mă Mai Mărit Niciodată, Dar Te Pot Sfătui Pe Tine Cum Să O Faci.”

via GIPHY

foto Unsplash și Le spose di gio