Luna, Tudor și cu mama lui au o relație specială de iubire. Prima dată, ne-am ținut de mână și ne-am uitat la cer pe când el avea abia un an și jumătate și a fost un moment maximum de emoționant. Apoi, la câteva luni bune distanță, când stăteam în pat, m-a luat singur de mână și mi-a arătat el luna de pe cer. M-am topit de drag și atunci, desigur, fără să știu că povestea cu luna abia începe, de fapt.
Weekend-ul ăsta.
În generală, am avut o profă de română fabuloasă, care m-a schimbat în feluri care nici nu știu dacă sunt legale. M-a făcut să-mi placă gramatica! :)) Na, și profa asta era fascinantă pentru mine, de la felul în care ținea pixul în mână până la parfumul ei înțepător de Magie Noire, pe care-l puteai simți și din ultima bancă.
Atunci când, aflându-mă la slujba de Crăciun a românilor dintr-un oraș îndepărtat, din Anglia, am auzit niște pui de conaționali cum nu știau ”Tatăl nostru” în românește, m-am întristat, dar am înțeles situația. De fiecare dată când am auzit un copil ai cărui părinți erau români că nu pricepe o iotă, m-am întristat, dar am înțeles situația. Am cunoscut familii în care copiii înțelegeau tot, dar nu vorbeau deloc. Am cunoscut familii, în care părinții se certau cu copiii și insistau să le vorbească în limba maternă adevărată ca să nu uite. Ca să nu crească alte frustrări pe partea asta. Am întâlnit puține familii (de fapt, nu îmi amintesc decât de una singură) în care copiii să nu știe intenționat limba română, fiindcă părinții aveau așa o repulsie puternică față de tot ce însemna țara asta pentru ei. Avuseseră o copilărie tristă, cu bătăi și sărăcie mare, avuseseră o viață grea în tinerețe, cu abuzuri de multe feluri, cu nedreptăți oribile. M-am întristat, dar cumva le-am înțeles situația.
Cineva îmi explica zilele trecute că nu există scurtături pe lume. Că viața nu e ca matematica pe hârtie, că nu întotdeauna poți uni pe A și B cu o linie dreaptă. Io, Batman, Batman.
