Nu există zi să ies în parc, să nu simt că aș putea scrie de-acolo un blog întreg ori cel puțin un celebru roman. Să vedeți.
Eram cu Tudor la un loc de joacă amenajat pe nisip. Intrăm în vorbă cu o fetiță care se lupta cu niște castele fără vârf. El e Tudor, eu sunt Miruna, ea e Sandra, îmi pare bine, știți cum decurge.
La un moment dat, fetița găsește în nisip un băț din ăla de plastic alb cu gaură la mijloc, cu care amesteci în cafea. Nu cu gaura. Deși, și cu ea. Mă rog, o chestie din aia de unică folosință, v-ați prins la ce mă refer. O ridică și zice:
– Ce-i ăsta?
-Un fel de linguriță de amestecat în cafea. (vine explicație din stânga ei, de la o blondă care stătea ciuci deasupra nisipului, adică de la mine)
La care, sare bunică-sa, făcând pauză bruscă din discuția cu doamna de lângă ea:
– E un gunoi, nu pune mâna!
Fetița aruncă gunoiul, după care se întoarce la mine și zice:
-Dar dacă gunoi, ce caută jos?
(Ceea ce-i logic pentru un copil de cel mult 4 ani este, evident, foarte complicat pentru adultul responsabil de amplasamentul greșit al acestui obiect.)
-E foarte corect cum te-ai gândit. Cine a aruncat-o aici ar fi putut mai bine să o pună direct la coșul de gunoi.
Înțelege explicația mea serioasă, dă să-și vadă de castele, dar se întoarce ca-n desene animate și ridică mizeria de pe jos:
-Păi, atunci dacă (sunt?) om bun, duc gunoi.
Bunică-sa iar îi zice să nu pună mâna pe toate mizeriile de pe jos. (pe bună dreptate, șanse mari ca 90% dintre noi să fi făcut la fel, restul de 10% n-ar fi observat.) Așa că iau obiectul respectiv și îl ducem toți trei, Tudor, Sandra și eu, la cel mai îndepărtat coș de gunoi din parc, însă primul identificat de această minunată fetiță.
După care ne continuăm jocul. Era ceva cu adunat de pietre (prețioase, desigur) și săpat gropi în nisip, ca să le ascundem de dragonii din parc. Don’t ask. Tudor era fascinat. Doar că, una dintre pietre era un semibolovan mai mic, care era, de fapt, un diamant magic. Iar superputerea lui era, am citit eu în boabele de nisip de sub el, să-i facă pe toți oamenii să arunce mereu toate gunoaiele la coș. Amândoi copiii au fost de acord că asta e o superputere chiar șmecheră în ziua de astăzi în parcul de față. Sandra s-a arătat atât de bucuroasă, încât, atunci când a venit un domn pe numele său Tataie, a ținut musai să-i spună:
-Diamant superputere toți oamenii …a coș! (Iar eu am tradus domnului Tataie și celorlalte două doamne prezente, minunându-mă grozav cum a pronunțat această fetiță cuvântul ”superputere”, că asta înseamnă un diamant care are superputerea de a-i face pe toți oamenii să arunce toate gunoaiele la coș.)
La care, bunică-sa, pe un ton cum numai mândria dintr-o bunică știe:
-Am făcut treabă bună maică-sa și cu mine!
Și, în aplauzele mele din gând, s-au retras să mănânce.
Doamne, uneori aș vrea să trăiesc o mie cincizeci de ani, doar ca să văd lumea asta minunată pe care o facem acum prin puiii noștri grozavi! Cu astfel de bunici și de mame, n-are cum decât să fie bine.
foto Pixabay
Gabriela F.
Doamne ce fain știi să te joci. Deja mi teamă că nu o să.mi iasă.
Ar fi frumos sa putem face pentru ei lumea mai buna și implicit noi să fim mai buni…
Miruna
cred că știu mai fain să scriu decât să mă joc. Dar nu vreau să spulbăr această imagine despre mine. M-aș putea obișnui 😛
Raluca
Asa face si fetita mea, ridica toate gunoaiele de pe jos, si cand ii spun ca nu trebuiau sa fie acolo, ar fi trebuit sa fie la gunoi, le duce ea. Aici chiar e meritul meu, nu am de ce sa fiu modesta. 🙂
Miruna
păi să nici nu fii… doar că uneori e scârbos tare..
CristinaM
Mda, tare concluzia bunicutei… ce sa mai spui?!
In alta ordine de idei… sper ca intr-o zi sa ma joc, sa explic si eu atat de frumos copilului diverse…
Miruna
:))) eram mereu cea mai bună la mimă. Explicațiile sunt domeniul meu, chiar și pe mut mă descurc bine :)))
Deea
Deci chiar ce invata de la tine. Te descurci de minune, zau! O sa fur si eu cateva din replicile tale pentru asta mic. Merci fain!
Miruna
Era o fetiță foarte isteață, am avut interlocutor 🙂