În Ardeal, Moș Nicolae vine mai devreme

Deși ardelenii sunt mai întârziați și faimoși pentru asta (tot respectul, sunt una dintre ei), Moș Nicolae ajunge în Ardeal mai întâi. În seara asta vine!

Când eram mică, în seara de Ajun de Moș Nicolae, mergeam cu bunica mea la biserica din colțul străzii. De fapt, nici nu sunt sigură dacă asta se întâmpla în fiecare an ori doar în anul acela din care-mi amintesc. Pe măsură ce trece timpul și am parte de această a doua șansă la copilărie, stau și mă întreb, de fapt, ce e realitate și câtă e imaginație. Cumva, cred tot mai mult că amintirile noastre nu vin din niște eternități, ci din anumite momente, care devin veșnice doar fiindcă ni le amintim. Întrebarea e de unde știi care e clipa când se fixează. Care-i momentul ăla exact, că m-aș îmbrăca și eu frumos. Să mă țină minte fiu-meu măcar pieptănată, dacă nu și dată cu parfum.

Și, când ne întorceam de la slujbă, mereu moșul era venit. Nu înțelegeam de ce primesc portocale, asta țin minte precis. Când eu voiam ciocolată, multă ciocolată. Țin minte mirosul de frig și naftalină din paltonul bunicii, senzația că de nas roșu, deși nu îl vedeam. Tot suspansul ăla, care era o magie, de fapt.

Nu știu când încep amintirile lui să se construiască. Iar asta mă sperie un pic. Mi-l imaginez adesea cum îmi spune anumite lucruri pe la 16 ani. Și pe la 32. Apoi, mă ia teama, dacă n-oi mai fi la 32 ai lui prin preajmă. Deși mănânc un pic mai puțină ciocolată ca să fiu. Măcar pieptănată și dată cu un strop de parfum.

Astăzi, din mijlocul Bucureștiului, mă simt ca în Ardeal. Cu o bisericuță în colțul străzii, un nas roșu înghețat și ghetuțe lustruite bine. Lângă cele mari, așteaptă goale două cizmulițe, cea mai bună dovadă că magia se transmite peste ani.

Nici nu contează dacă el o să-și mai amintească de asta. Important este că eu știu. Iar el simte.

foto Shutterstock