Copile, dă-mi durerea ta mie!

copile durerea miruna ioani

Din capitolul ”Lucruri pe care nu le înțelegeam înainte de a avea copii”.

Mai bine să mă doară pe mine, asta îmi spunea mama de câte ori mă lua durerea de ceva. Mereu mi se părea foarte ciudat. Cum să vrei să te doară pe tine, când e evident că durerea nu e ceva plăcut?! Ce fel de om ești tu? Mi-o amintesc perfect când spunea asta și vă jur că mă durea parcă ceva mai puțin.

Noi nu am trecut prin episoade din astea de vreo durere cruntă cu copilul nostru până acum. Un nas înfundat, o gingie care plesnește, o burtă cu colici, chestii din astea banale am spune, care sunt însă adevărate drame pentru puii noștri mici.

Uneori stau așa și mă gândesc ce deșteaptă e natura asta, cum ne obișnuiește treptat și cu lucrurile frumoase, dar și cu greutățile, într-un fel. Când sunt mici-mici, trebuie să muncească pentru hrană. Oricine a văzut un bebeluș la sân știe cum transpiră acolo, mai ceva ca la sală. Apoi, îl apucă colicii, că e normal. După care îi ies dinții și durerea își mai face un pic de loc în viața lui. Plânge de trăsnește, nu doarme 5 nopți, nu dorm nici vecinii, dar cu toții trecem peste moment. E o fază, se spune. O, da. Ca într-un bildungsroman. Doar că aici nu e ficțiune.

Cea mai mare durere a mea a fost la naștere. Travaliu 12 ore, dintre care primele nu-mai-știu-câte fără anestezie. Eram mare și perfect conștientă că durerea aia va fi urmată de cea mai mare bucurie din viața mea. Și nu pot să spun că îmi păsa prea mult de ce urmează. Voiam să treacă odată durerea cu ceva. Derulam filme cu concedii pe plajă, încercam să miros parfumuri uitate-n tinereți. Dar eu eram un om cu judecată, care știa cât de cât să-și gestioneze și să-și înțeleagă momentul curent.

La asta mă gândesc de fiecare dată când pe el îl doare ceva. La durerea mea cea mai mare și mi se pare că așa simte el, doar că fără partea aia de rațiune. Că e mic și speriat și nu știe să spună, nu știe ce vine sau nici cât durează. Ca o contracție eternă, cumva.

Dacă îi spun, mama e lângă tine, ești în siguranță, mi se pare că sunt cea mai ipocrită ființă de pe pământ. Pe principiul ”țara arde și mama se piaptănă”.

Dacă îi spun, o să îți treacă, puiule, mi se pare c-o să mă-njure-n gând, cam cum făceam eu când plângeam de durere și se trezea vreun deștept să îmi spună cum e vremea în Sahara. Pe bune?!

Dacă îi spun că-l iubesc, poate ajută, dar mi se pare că nu de iubirea mea are nevoie în acel moment. Ci să nu îl mai doară. Pot să îl tratez? I-ar fi mult mai util decât să îl iubesc.

M-am gândit și să îi zic că o să-l fac bine. Știu că are nevoie de-un căpitan și aș vrea să fiu unul pentru el. Să simtă că poate avea încredere-n mine. Doar că se va prinde destul de imediat că e o minciună spontană. Că mama n-are puteri supraomenești și nici măcar căpitan nu e.

Altădată, mi-a dat prin cap doar să mă arăt îngrijorată. Empatie, nu e asta pe buzele tuturor? Bine, și cum rămâne atunci cu căpitanul… Dar nu merge nici asta, fiindcă arătarea acestei griji se transformă în plâns cât ai zice ”puiu’ mamii.” Tot căpitanul era mai eficient.

Atunci, mai bine îi zâmbesc. E bine, da? Să se simtă încurajat, să vadă că viața-i frumoasă, nu cumva să se sperie și mai tare de sperietura mea. Știți, ca acei părinți care tresar din celule, când comoara lor minoră se atinge tangențial de vreun obiect neplanificat. De exemplu, podeaua. Sau vreo bordură. Ori o minge-n cap. Lucruri din astea pe care copiii le pățesc, destul de mult aș zice. Iar părinții sar ca arși, trebuie să știți genul. Când ajungi să te întrebi dacă plânge copilul fiindcă îl doare sau fiindcă părintele i-a dat de înțeles … că ar fi rost de-o consolare. Nu vreau să fiu acei părinți. Eu vreau să-mi încurajez puiul, să își amintească de mine zâmbind. Dar o fi bine fix când pe el îl doare?

Nu aș vrea să creadă că sunt vreo nepăsătoare. Să le povestească prietenilor lui când e mare: ”Când mi-am rupt mâna, mama vorbea cu medicii în hohote de râs. Bieții nu știau ce să facă mai întâi: să ne trimită la raze x ori la nebuni.”

Deci, ce să vă spun, c-am pornit-o grav și am dat-o râs. Ca să n-o dau în plâns. Fiindcă acum o înțeleg pe mama. După un episod în care nu știam cu ce să-l ajut pe puiul meu mic, care nu știa să spună ce-l doare și nici cu ce îl pot ajuta, când nu știam pe ce să pun mâna, ce cuvinte să articulez și pe care să le cenzurez, îmi dau seama… că cel mai simplu ar fi fost să-mi dea durerea lui mie.

Articolul anterior

Datoria femeii de a-i căuta bărbatului în telefon (p)

Articolul următor

În Ardeal, Moș Nicolae vine mai devreme

22 Comentarii

  1. Înţeleg tare bine ce spui. După episodul cu clavicula ruptă, n-aş mai vrea săsimtă vreodată vreo durere, să o iau eu pe toată.

    1+
    • Stai că am pierdut faza cu clavicula… omg. Sper că ați trecut cu bine.
      Eu nu pot să-l văd că-l doare ceva. Zici că am 2 ani.

      1+
      • Aşa şi eu. Plâng cu ea de mama focului. Să nu mai zic că mi se face rău.
        A căzut de pe scaunul din bucătărie şi şi-a rupt clavicula. Nu vreau să mă gândesc ce era dacă reuşea să cadă direct pe cervicală. A avut mâna imobilizată 4 săptămâni. Dă-ţi seama cum e să ţii un bulgăre de energie locului. Orice altă căzătură pe umăr putea să ne ducă direct la operaţie şi la o imobilizare de 8-9 săptămâni. Acum e bine.

        0
  2. Bunica cu bundita

    Și acum as vrea tot așa :sa iau durerea la mine ,doar ca acum e ori doi! Și pe a ta și pe a lui!! Nu știu cum se poate asta ,dar îmi doresc cu tot sufletul .

    14+
  3. Gabriela

    Cred că toată viața o să ne dorim să le luăm noi durerea. Îmi aduc aminte de colicii băiatului meu. Plângea câte 2-3 ore seara( în reprize, nu în continuu), iar soțul meu înjura ca nu există un medicament pentru alinarea colicilor in sec. XXI. Am facut bătături în talpă de la câte ture făceam prin casă cu băiețelul în brațe.
    Sănătate!

    0
  4. Elena

    La inceput cand a fost mica si fetita mea a cazut de cateva ori. Fiind noua la capitolul mamicie habar nu aveam cum sa reactionez. Ma panicam si ma invinovateam,o luam mereu in brate. Timpul a trecut si acum este mai mare si am invatat parca sa ma mai temperez dar tot simt ca mi fuge pamantul de sub picioare uneori. Sa fii mama e cel mai frumos lucru din lume, dar cateodata este si cel mai greu. O zi frumoasa, lustruiti ghetutele, vine Mos Nicolae diseara!

    0
  5. De putina vreme nu mai sunt o mama exagerata, deși încă nu sunt foarte sigura daca mi-a “trecut” cu adevărat 😊, dar la procesul acesta de “deșteptare” nu a contribuit vârsta mea sau a copiilor, ci un curs de dezvoltare personala. Pana acum cred si simt ca funcționează. Nu sunt mai deșteaptă acum, dar m-am trezit si am observat ca funcționez mai bine atunci când sunt calma si nu ma îngrijorez la fiecare secunda.
    Îmi iubesc fetele la fel de mult, dar simt ca ele ma privesc acum altfel. Mama lor nu se mai sperie ușor, asa ca nici ele n-o mai fac. Suntem toți mai calmi si e mult mai bine.
    Este epidemie de scarlatina si nu ma crizez cum am făcut-o pana acum. Pentru mine e un semn de normalitate. Cu mine alături, fetele mele vor fi bine.

    0
  6. Ioana A.

    Mami alina durerea cu un pupic sau o îmbrățișare. Îmi aduc aminte cum mă lua mama în brațe când mă durea ceva și parcă era un pic mai bine, ea cu iubirea ei, îmi lua o parte din durere și la fel incerc sa fac și eu cu micuța. O iau în brațe, o alint și ii spun că mami face tot posibilul sa alunge durerea rea.

    0
  7. Văleu, eu sunt mama aia (prea) chill când cade și se lovește copilul (și văd că nu e ceva grav – până acum cel mai grav a fost o buză sparta).
    Îl întreb liniștită dacă are nevoie de ajutor și dacă îl doare, fără să mă reped la el. De cele mai multe ori se ridică râzând (asta de când a trecut de 2,5 ani, sa zic), chiar dacă s-a lovit zdravăn. Când îl doare tare spune, mă așez lângă el și îl iau în brațe. Îi trece repejor durerea.
    Sper să nu avem parte de dureri mai mari…

    1+
  8. Alta Miruna

    Si mama mea si bunica imi spuneau ‘da-mi mie durerea ta!’. Nu stiu cum, dar pe mine ma ajuta mult atunci 🙂
    Cand i-am spus asta copilului meu, a izbucnit in ras… deci poate functioneaza, cine stie.

    1+
  9. Astazi cand si-a prins manutele la usa…mi-au tasnit pur si simplu lacrimile din ochi. Mititica s-a oprit din urlet si a inceput sa ma mangaie (am bocit mai cu spor!). E greu!

    2+
  10. Mi-ar placea sa fiu mai relaxata, dar trebuie sa ai o inclinatie naturala spre asta! Cu natura umana nu te poti lua la tranta. Adica poti sa incerci doar! :))

    0
  11. Anamaria

    Chiar acum stau langa copilul meu, racit si cu febra, si mi-as dori sa pot lua eu durerea si starea de rau (pentru ca stiu ca e un virus uratel, abia ce mi-a trecut si mie raceala). Eu sunt una din mamele alea panicoase, dar incerc sa ma tratez. Oricum, pe masura ce a crescut si imi spune ce si cum il doare, am devenit si eu mai relaxata. Dar durerea….ce bine ar fi sa i-o pot lua asupra mea mereu…

    0
  12. Cricket

    Da, da i as lua toate durerile si supararile. Incerc sa nu ma mai panichez, dar mi se rupe inima in 1000 de bucati. Stau prost si la capitolul disimulat, dar incerc sa ma mai relaxez. E tare greu, mai ales ca nu mi poate spune daca si ce o doare.

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 185 queries in 0.292 s