Cum am trecut printr-o tulburare alimentară, o poveste despre secrete și ascunzători

Prima dată când am cunoscut-o, la o conferință bloggericească, recunosc că i-am admirat silueta excepțional de firavă. Ea, o tipă blondă, mai înaltă decât mine și cu niște ochi pătrunzători și timizi. Nu îmi venea să cred că trupul ei subțire născuse vreodată un copil. Eu fac parte din categoria acelor oameni cărora le plac femeile slabe-înghețate, că știți cum e, fiecare cu ce n-are. Apoi, când a fost luna tulburărilor alimentare și am distribuit eu un articol publicat mai demult, ea mi-a lăsat un comentariu care m-a cutremurat fără prea multe cuvinte. Din ce mi-a scris, am știut că înțelege mai bine decât mi-aș fi dorit să înțeleagă. Ea e Maria, scrie la Gossip Me și e invitata noastră astăzi.

O să încerc să explic acest fenomen prin ochii mei, care am trecut prin asta deja de câteva ori, cum văd eu tulburările alimentare.

Eu cred ca tulburarea alimentară vine din nevoia unui refugiu, a unui loc unde poți să fugi de ceea ce nu poți controla. Aici e spațiul tău în care poți să controlezi foarte bine ceea ce vrei să faci, ceea ce vrei să mănânci și să introduci în organismul tau.

La sfârșitul clasei a 4-a mama mea a murit. Câți ani aveam? Poate 10? M-am mutat la bunici, care erau disponibili să aibă grijă de mine toata ziua, cât tata era la muncă. M-am mutat și cu școala, mai aproape de casa lor. Deși viața mea a continuat zi de zi, fără prea multe probleme, ceva înăuntrul meu mă măcina. Atunci au apărut primele crize de gastrită acută.

Ce copil la 10 ani suferă de gastrită hiperacidă pe fond nervos? Îți zic eu, nu am auzit de niciunul. Nu era din cauza școlii, a ritmului de viață, a schimbărilor ce aveau loc. Era ceva ce mă măcina în interior și trebuia să refuleze. Într-un fel, mă bucurau crizele astea. Aveam parte de atenție, sufeream fizic, nu psihic sau, cel puțin, așa simțeam atunci, la 10 ani. Mă descărcam și îmi era bine. Luam pastile cu pumnul și singurul lucru care m-a făcut bine a fost că eram copil, știi…copiii uită repede, sunt vioi și plini de viață. Sau, măcar, așa ar trebui sa fie.

În adolescență am avut o perioadă când am pus mai multe kilograme. Atunci am avut cele mai multe kilograme raportate la înălțime. Am pus un pariu cu mine, că pot să controlez asta, că pot să îmi opresc foamea sau poftele. Efectiv, nu îmi era poftă de nimic. De nimic! Mâncam un măr pe zi și am slăbit, iar eu ma simțeam bine. Puternică. Am reușit. Pot să stăpânesc orice.

Dupa primul avort spontan nu am mâncat nimic. Când am rămas însărcinată pentru a doua oară, aveam 43 de kg! Aveam dureri mari de cap și amețeam zi de zi, de dimineața până seara, când mă ridicam, când mă trezeam sau chiar și în somn. Aveam probleme cu tensiunea și cu rinichii din cauza lipsei de nutrienți și de apă. Sarcina mi-a făcut bine. M-a reechilibrat emoțional iar mesele mici și dese mi-au luat cu mâna durerile de cap și amețelile. În sarcină m-am simțit cel mai bine din toata viața mea, din punct de vedere medical.

Când Sabrina (fetița ei) avea un an, am facut o scurtă depresie, cred eu acum, uitându-ma în spate. Nu mai găseam niciun sens, simțeam că am pierdut startul profesional, ca toți colegii mei câștigau experiență iar eu nu făceam nimic. Mă simțeam inutilă. Atunci am slăbit iar, nu aveam poftă de mâncare, amețeam, aveam păr pe toate hainele. Un prieten foarte bun făcuse voluntariat pentru ajutarea persoanelor anorexice din altă țară, mai evoluată. Făcuse cursuri și știa cum să vorbească cu mine. Îmi cumpăra sucuri de fructe și îmi explica că problema mea e emoțională, că nu sunt fericită. Că al meu corp o să renunțe la tot ce nu poate duce: la păr, la unghii, la dinți. Iar pielea mea era și, încă este, foarte uscată, aproape se cojește după fiecare duș. Eu ma simțeam bine, primeam atenție, lumea îmi spunea cât de slabă sunt, ca nici nu se vede că am copil. Normal, aveam iar 43 de kg la 1.68 m.

Ce vreau eu să arăt este că ăsta este un pattern care se repetă de câte ori există o cădere emoțională,o lipsă de energie, de câte ori se pierde sensul. Ce mă ajută, cred eu, este că am mulți prieteni, că îmi place să ies, ca sunt optimistă și realistă și îmi dau seama că lipsa asta de vitamine și nutrienți chiar mă afectează.

Fetele, femeile cu tulburări alimentare nu trebuie judecate. Ele sunt femei puternice, care nu pot controla prea multe în viața reală și atunci caută un spațiu unde au putere. Nu trebuie să râzi de ele. Mi se spunea des, poate fără rea voință “slăbănoagă”, “ai sânii mici”, sau alte apelative dureroase. Mulți nu realizează că ai nevoie de ajutor. Dar uneori ajutorul specializat este singura salvare.

Articolul meu despre tulburări alimentare e aici.

foto via Shutterstock, anorexie nervoasă

Articolul anterior

Apartamentul din Roma

Articolul următor

La Roma cu un bebeluș -ce nu scrie în ghiduri

12 Comentarii

  1. Eu mi-am dat seama azi, abia azi, deși o fac de decenii, că mă auto-mutilez atunci când am căderi emoționale. Mă scobesc pe față, pe picioare, în cap, în urechi, după urechi sau îmi rod unghiile din carne…
    Îmi amintesc o perioadă în care am fost pusă iar la grea încercare. Purtam mănuși prin casă ca să mă apăr de mine.
    Și da…am trecut și prin perioada înfometării acum vreo 15 ani când aveam 42 de kg la 1.60. Zicea lumea de mine că-s slabă. Nici nu-mi pot imagina ție ce greu ți-a fost.
    Na ja! Și asta va trece! Iar ajutorul specializat m-a scos de multe ori din găleata. Uneori doar așa se poate. Și e interesant cum apar fumigene emoționale, de care nu aveam habar, abia atunci când devenim mame.

    4+
  2. Corina

    Dureros articol…dureros pentru mine. Eu sunt la limita cealalta, ma refugiez in mancare. E greu sa descriu prin ce trec deseori. In orice perioada de stres mă liniștesc doar mâncând fără limită, simt ca altfel nu pot face fata niciunei probleme. Mă mentin cu foarte foarte mult efort sub 60 de kg ( la limita dintre normoponderal si supraponderal pentru că sunt mica de înălțime). Dar daca nu as avea si perioade in care sa imi pot controla meniurile as ajunge chiar la obezitate. In zilele/săptămânile/lunile când imi e bine in toate privințele arat si eu normal si scap temporar de aceasta problema. Nu stiu daca o voi birui vreodată.

    2+
    • Corina, cred ca atata timp cat suntem constiente de problemele astea suntem deja castigate. Mai ramane doar vointa de a face lucrurile mai corect si mai bine pentru noi. Eu sunt sigura ca ai sa reusesti atata timp cat iti propui asta. Mult noroc iti doresc!

      0
      • Corina, eu nu sunt la fel de optimista, din pacate. Cred ca am fost si eu pe strada ta si inca mai trec cateodata. Nu cred ca scapi vreodata de viata asta, insa poti prelungi perioadele ok. Si mie imi place sa mananc in sistemul totul sau nimic, inteleg foarte bine ce zici. Sarcina si copilul m-au schimbat enorm de mult, dar habar nu am cat o sa tina.

        1+
  3. Angi

    Nici nu stiu cum sa incep…
    Nu obisnuiesc sa scriu pe blog-uri, desi cu al tau imi incep dimineata de cateva saptamani bune deja…
    Am bulimie de ani buni, aproximativ 10 sa fiu mai exacta (am 26 de ani)…au existat up and downs in toata perioada asta.
    Exista momente in care sunt constienta ca ma automutilez, vorbesc despre asta si povestesc mici chestii celor apropiati, pentru a ii atentiona cumva pentru momentele cand nu mai sunt constienta, dar somehow oameni fiind, reactioneaza pe moment, atunci cand sunt constienta si eu de cat de gresit e, nevoia e atunci cand nu mai sunt constienta…

    Sunt constienta de mult, ca toata aceasta schimbare trebuie sa vina de la mine, dar nu reusesc sa mentin dorinta pe termen lung…poate si pentru ca de cativa ani, trec prin probleme grave de sanatate cu parintii si prin despartiri/impacari cu iubitul meu de 9 ani…

    E simplu sa judeci, dar credeti-ma ca fiecare are o poveste in spate pe care poate nu o stiti, care ii determina sa se comporte intr-un fel…asa ca mai bine, nu o mai faceti, incercati macar sa nu jigniti, daca de ajutat nu doriti…

    1+
    • Nici nu stiu cum sa te ajut. Din experienta mea, binele nu vine de la altii, ci doar de l tine, de undeva, habar nu am de unde. Imi pare rau ca treci prin asta. Sa stii ca eu ma uit acum in spate, desi nu am avut niciodata curaj sa imi bag degetele pe gat, dar regret enorm toti anii aia pe care i-am petrecut incercand sa imi iau gandul de la mancare. Simt ca am pierdut distractia. Daca iti vine vreo idee de cum putem ajuta si alte fete, shoot, eu sunt disponibila.

      2+
      • Corina

        Asta e o alta mare supărare de- a mea: faptul ca simt ca trec anii pe lângă mine, bucuriile vieții, in timp ce eu număr calorii, tin diete sau mănânc fără limita. In perioadele când sunt mai pufoasă ( de la mâncat continuu evident) nu am chef de nimic, nici de iesit in parc, nici de întâlniri cu prietenii, nici de concedii, vacante….atata suferința imi aduc kg in plus acumulate în perioadele cand nu pot controla porțiile. Mărturisesc ca acum sunt exact într-o astfel de perioada si desi o constientizez nu pot spune stop. Asa ca, de dimineață, la prima ora, am sunat sa- mi anulez programările la medic, am trimis sotul cu fetița la gradinita si tot el o va lua etc….nu pot sa ies din casa, simt ca nu sunt eu. Tare greu este! :((

        1+
        • ai încercat să vorbești cu cineva, un psiholog?

          0
          • Corina

            Nu, nu am încercat varianta asta. Doar sotul imi stie partial problema si tot partial o si înțelege. E un sot minunat, nu am ce sa- i reprosez, nici eu nu reusesc sa ma deschid total in fata lui vizavi de aspectul asta. Cum ar putea intelege ca astăzi am avut nevoie de 7000 de calorii? ( si inca nu a trecut ziua)… Deja imi e rusine si nu pot scrie mai mult…e cumplit oricum, sper ca mâine sa mă trezesc altfel.

            1+
          • mi se pare că în momente din astea ies la suprafață 2 ființe, nu-i așa? Cea care înțelege ce se întâmplă , fiindcă a mai trecut prin asta de zeci de ori și cea care nu se poate opune..

            1+
  4. Corina

    Da, foarte adevărat!

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 173 queries in 3.641 s