Cum crești un descurcăreț, nu un împiedicat – începuturile

sireturi-pantofi

Premisele pe care se consolidează stima de sine a copilului și încrederea în mediul înconjurător sunt stabilite și setate de către părinți încă din primele zile de viață. Dada, mă refer la cum ne purtăm cu bebelușul nostru, această ființă adorabilă și atât de neajutorată.

Nu zice nimeni să-ți abadonezi copilul de 2 luni în casă și să pleci la lucru, iar la finalul lunii să-i dai factura la întreținere și cotă parte din chirie. E absurd. Însă există anumite gesturi pe care suntem înclinați ca părinți să le facem ca să-i ușurăm pruncului viața, aparent. În fapt, ele sunt ca să ne ușurăm nouă viața, fiindcă e mai eficient să-i băgăm noi lingura pe gât decât să avem răbdare să-și ducă singur la gură, fiindcă suntem mai rapizi dacă îi legăm noi șireturile la pantofi decât să stăm până-și dă cu stângu-n dreptu’ și fiindcă adesea ne e mai ușor să îi aducem aproape jucăria după care se întinde și plânge, decât să îl lăsăm să cucerească singur teritoriul și să învingă bătălia cu spațiul și propriile limite ale sale.

Ce facem, de fapt, în cele 3 exemple de mai sus? Îi știrbim copilului:

  1. bucuria de a-și exercita autonomia (cazul îndopatului),
  2. satisfacția propriei acțiuni și dorința de a se simți util în viitor (legatul șiretului)
  3. victoria de a fi reușit pe cont propriu (ajunsul la jucărie)

Câteva chestii de care m-am ținut pentru a încuraja încrederea în sine a bebelușului meu

(Știu că sunt un caz fericit, o mamă care poate să-și petreacă tot timpul cu copilul ei, au fost foarte puține orele în care Tudor a rămas cu bunicii lui fără atenta supraveghere a lu’ mă-sa, care nu ezită să-și exprime dorințele legate de cum și ce fără discuții, fără dezbateri. Adică na, sunt imună la părerile din jur, deciziile de orice fel le discut cu tatăl copilului cu justificări și, în final, facem tot numai cum vreau eu :))) glumesc, asta, fiindcă am desigur argumente și mereu vorbele la mine. Nu vreți să știți cum a fost când ne-am bătut în articole științifico-fantastice și ghici cine-a câștigat? Instinctul! )

Respect copilul: de când era mic-mic, îl întreb înainte de a-l lua în brațe, îi spun întotdeauna ce urmează să facem, să schimbăm scutecul și îi povestesc ce bine se va simți când va fi curat, să facă baie și îi arăt cum pregătim vănița, să mergem la plimbare și îi spun ce adaug în geanta lui, ba am început și când îl îmbrac să îi arăt ce cămașă îi pun, ce are desenat pe pijama, cât de moale e materialul. Ultima parte nu-mi iese tot timpul, fiindcă uneori trebuie să cânt, să miaun, să latru în timp ce execut îmbrăcatul sau dezbrăcatul, însă sper că e o practică temporară.

Îl las să aleagă: cu ce jucărie ne jucăm, ce preferă să mănânce și câte degete să bage în gură. Evident că n-o să-l las niciodată să le bage în priză, deși poate în momentul ăla alege că e ceea ce-și dorește. De asta sunt acolo și acesta e rolul meu de moderator al limitelor de siguranță și supraviețuire din viața lui. Evident că n-o să-i las cuțitul la-ndemână să se joace, dar n-o să mă deranjeze dacă dorește să muște din scaunul de masă. Ori să lingă cracul de la pantalon. Alegerile reprezintă posibilitatea copilului de a avea o formă de control într-o lume în care adulții iau toate deciziile.

Dorințele lui, prioritățile mele: Niciodată, vă dau cuvântul meu de onoare, în 8 luni de zile, nu ”mi-am culcat copilul” (nu spun că nu mi-am dorit să). Și, cu toate astea, singur-singurel și-a făcut un program aproximativ asemănător în fiecare zi. Eu nu știu cum e aia să muți prânzul copilului mai devreme ori să-l culci la 7 fix. Se întâmplă să deviem de la rutina aceasta, fiindcă preferăm să ne trăim viața relaxați și nu încarcerați de orare fixe. Cred că un copil beneficiază mai degrabă de pe urma armoniei în familie decât de pe urma gustării luate la 6 fără 5. Dacă eram în parc și ni s-a făcut poftă de pizza, dar copilul ar fi trebuit îmbăiat, nu-i nimic, ne-am dus la masă și am sărit băița în seara respectivă, nu e un capăt de țară. Iar la finalul zilei, am avut și bebeluș și părinți fericiți, niciun frustrat, doar unii nespălați. Asta este, ne evaluăm prioritățile și decidem în consecință. Oi fi o mamă denaturată, dar așa mă potrivesc de minune cu copilul meu. Uneori îl pun în pătuț și el chirăie, îi spun că durează doar preț de-un pișu rapid, el tace de parcă înțelege, mă duc la baie și revin întotdeauna conform promisiunii. Alteori îl pun în pătuț și el chirăie, pe mine mă taie la baie și el chirăie în continuare, deci n-am încotro și fac fitness la vezică. Dar na, ziceam s-o dau pe ailaltă variantă prima, că poate vă impresionez 😛

Îl las să se străduiască: De la o vreme, începe să plângă când nu îi convine ceva sau când vrea altceva. De exemplu, azi eram în pat, ne iubeam, ne jucam și ne rostogoleam, nu mai știam ce să inventez, că Broscuțul nu era nicicum mulțumit, ci chirăit. Așa că, l-am pus în țarc (habar n-am de ce, omul încearcă orice la disperare). Și…surpriză! A fost cel mai fericit! Instantaneu. S-a jucat acolo dând din mâini și tăvălindu-se de pe burtă pe spate vreo jumătate de oră, pe ceas. Exceptând cazul ăsta, dacă îmi dau seama că vrea ceva, îl las mai întâi să se descurce singur: să se aplece după o jucărie – întotdeauna o vrea pe cea mai îndepărtată, parcă anume să se testeze, să se ridice ținându-se de pat (aici e mai greu, fiindcă nu avem țarc din ăla cu inele), să își devoreze piciorul cu limba, să își nimerească gura cu banana. Sunt acolo, îl încurajez, îi spun că POATE și îi dau niște ponturi care să-l ajute. Verbal, nu fizic. Dacă-l văd că se enervează, îl mai încurajez un pic, până reușește. Dacă începe să plângă, deja cad pradă tentației și îl ajut, nu știu dacă lacrimile neputinței motivează sau mai mult frustrează. Însă e important să le respectăm copiilor strădania și să le oferim timpul de a trece prin acest proces. Știu că instinctul ne împinge să-i scăpăm de greutăți, să-i salvăm din situație, dar străduința lor e importantă. De la a-i oferi astăzi jucăria ca să nu se mai întindă el până la a-i cumpăra examenele la facultate nu-i decât un pas.

Îi declar individualitatea: strigându-l tot mai mult pe nume. TUDOR. După multe luni în care îi spuneam în mii de alte feluri, acum ne străduim noi să ne băgăm mințile-n cap și să rezistăm tentației de a-l alinta cu apelative haioase și drăgăstoase. Deși e mega-greu. Însă, se zice că e important pentru copil să înțeleagă că el este un individ diferit de părinții lui și, mai ales de mamă. Și că a folosi numele copilului are un efect benefic.

Habar n-am dacă puiul meu va fi un descurcăreț, dar tare îmi doresc asta. Nu ”lucrez” la tehnicile mele de educație, nu am răbdare să citesc kilometric pe subiect, parenting-ul e un termen care mă înspăimântă, fiindcă pare atât de serios, nu-mi permit să dau sfaturi, fiindcă n-am experiență, nu bag mâna-n foc, fiindcă sunt abia la început. Doar vă povestesc cum e la noi, în familia de Tudor-Broscuț, poate vă place câte ceva și adoptați și dumneavoastră. E gratis și e cu drag.

imagine via Shutterstock, șireturi legate teniși

 

Articolul anterior

În România, toți vor să fie cineva, dar nimeni nu știe cine

Articolul următor

Puterea extraordinară a lui NU asupra respectului de sine

38 Comentarii

  1. Mihaela M

    Aşa procedăm şi noi, nu ştiu dacă reuşim întotdeauna, dar ne străduim. Voiam să scriu mai multe, dar s-a trezit cea mică. Pupăm broscuțul!

    1+
  2. Cris

    Tudor-broscut e un norocos! Si rezonez cu tine, cu mersul pe instinct, de a-i oferi libertatea de a lua si singur deciziile. I-am oferit puicii mele libertate, o las sa ne ajute, lucru care ii face mare bucurie (sa scoate oale, sa deschida frigiderul, sa ma ajute la pus masina de spalat, sa bage rufe), sa aleaga mancarea daca nu ii place ce ii ofer, sa tina singura lingura chiar si cand mancam supa (mega fun :)) ). Dar ne tinem si de reguli, mai ales cand e vb de siguranta ei.
    Cum ai spus, nu dau sfaturi, asa simt sa procedez cu ea, o fi bine, nu o fi, vad ca e un copil vesel si deschis.

    0
    • Si pana cand oferi altceva de mancare? Eu am facut ieri 4 feluri, nimic nu a avut succes. O fi bine, o fi rau? Faza e ca nu pot repeta chestia asta zilnic. Ieri a fost si sotul acasa si altfel m-am putut misca

      0
      • Poate nu i-a fost foame atunci.

        0
        • Hahaha :))) la asta nu m-am gandit :))

          1+
          • Serios, nu glumesc. Cand ii dau mai putin lapte, mănâncă mai multă mâncare. La fel si fratisu, cand nu mănâncă gustare, mănâncă mai mult la prânz.
            Pana acum doar broccoli nu l-a încântat, de la borcan, ca facut de mine si amestecat cu alte legume, a mers

            1+
          • ia să încerc și eu niște broccoli făcut de mine în seara asta, că sunt în pană de idei.

            0
          • Cris

            da, daca refuza orice, poate nu ii e foame, nu insist prea tare. o mai las, vine ea si cere iam iam :)) cand eram micuta, ii ofeream lapte, daca nici lapte nu voia, clar nu ii era foame 🙂

            1+
          • Nu stiu, Tudor mananca daca ii place. I-am dat sa guste din supa mea, a fost un hit! Cred ca ar fi devorat tot castronul daca l-as fi lasat. Iar mancarea lui ii place, doar ca temperamental. Aceeasi reteta are succese diferite in zile diferite, la acelasi copil

            2+
  3. Doina

    Eu nu inteleg mamele (dar nu judec) care spun: mi-a mincat, mi-a plins, mi-a……etc.

    0
    • Stiu, cred ca e foarte tentant sa spui asta, fiindca sentimentul de posesivitate e maxim cand e bebelus

      1+
    • Eu nu înțeleg, pe bune, chiar nu înțeleg. : Ne-au dat dintii, ne dor dinții, noi am făcut nu stiu ce cand e clar ca doar bebelușului ii dau dinții sau doar bebe a facut caca.

      0
  4. hai domnita ca aici m-ai lovit.
    La fiecare situatie descrisa de tine am trecut peste vointa copilului cel putin o data. La inceput am avut mult mai mult timp alocat si lasat auto-diversificare si la cerere, culcat in ritmul copilului dar de la 1 an juma a inceput gradi si eu munca asa ca am aliniat totul cu programul de acolo. Si sincer, mi-a fost mult mai usor si mai simplu.

    Si eu sunt mama protectoare, si care face mai multe decat e cazul 🙂
    Cred ca primul moment cand mi-am dat seama ca sunt lucruri de lasat copilasul sa faca este la mers, lasat sa mearga singur fara stat doar pe langa el. Am vazut ca copiii supra protejati de mame si bunice ipohondre nu au echilibru si cad des/isi sparg capul des. Fiica mea are 2 cusaturi 😀 . In comparatie o ruda cu 2 caini in casa a lasat copiii sa mearga cum au putut si am remarcat o chestie minunata: la 1 an baietelul lor se tinea pe picioare si mergea dar avea niste miscari de echilibru fantastice cu mutat centrul de gravitatie cand trecea unul din caini pe langa (caine f. batran care nu mai vedea!).

    Apoi am citit o chestie minunata, dar pe care nu o respect: sa nu fac ceva in locul copilului daca copilul poate. Nu o data i-am mai dat sa manance desi putea singura (da, si la 8 ani mai se alinta: dar hraneste ma tu, mami, si ghici ce fac? ii tai carnea si ii mai dau si 2 furculite). Cand ne grabim sa nu intarziem la scoala o incalt/imbrac eu (si se intampla des!!). Pe dinti se spala dar o extra spal si eu. De cumparat eu decid ce sa cumparam etc etc etc.

    0
  5. Eu cred in libertate cu limite. Adică ii dau sa aleagă (celui mare, ala mic nu prea poate) dar intre 2-3 variante, preselecționate de mine. Evit astfel haine de iarnă, vara si tras de timp. In schimb, el crede si simte ca are putere de decizie.
    Cel mare a avut oarecum program de mic, dar facut in funcție de ritmul lui, dormea, manca, cam pe la aceleași ore. Asta mic, chiar dacă e obosit mereu la aceeași ora, nu-mi iese să-l culc fără sa trebuiască sa rămân cu el.
    Am observat ca la orice vârstă, daca stiu ce urmează sa se întâmple, copii se simt mai in siguranță si cooperează.
    Si încă o chestie, cehii zic cine se joacă nu face năzbâtii. Eu aplic asta implicându-l si dându-i de lucru, de ex. la curățat sau tăiat fructe si legume, nu înseamnă ca va mânca mai bine dar se simte important si util, învață jucându-se si nu face năzbâtii. Ca e ocupat.

    1+
    • Uhuu, super! Sper sa ajung si eu aici. Eu reusesc sa il tin ocupat in scaun pana curat si tai in fata lui, ca e atent la mine. Partea proasta e ca uneori isi pierde rabdarea si s-a dus tot zen-ul.

      0
    • Ildi

      Faza asta cu “ii dau ceva sa faca ca sa nu distruga casa” e foarte adevarata.
      Ieri eram la rand la “drug store” = farmacie si cu detergenti, mancare etc.
      Am cumparat 2 pungi de Ariel lichid, nu sunt foarte grele cam 700ml una. I-am dat lui sa tina una si eu cealalta. Iar batrana din spatele nostru: “Vai! Dar esti asa de harnic, o ajuti pe mami, etc.” Raspunsul meu “Da, trebuie sa ii dau ceva de facut pentru ca altfel o ia spre usa cu viteza!” :))
      Alte chestii, ma ajuta la scos pernele la aerisit, duce hainele stranse din living in dormitor, pune pantofii la loc, el pune cardul de puncte pe masina care il citeste, ia restul de la casa “self check” etc.
      Are 2 ani! Yup, e baiat mare :))

      2+
  6. Mi-ai amintit o faza de cand era Vladi mic si noi stresati. Vladi a fost si este un copil zen, cooperant, dar in primele lui zile de viata plangea la baita. Tocmai la baita, despre care eu citisem ca e linistitoare, placuta etc. Noi aveam un intreg protocol cu baia asta-aduceam vanita lui cu apa in dormitor, masuram temperatura cu termometrul, apoi cotul lui tati, cotul meu, bagam copilul, care urla si se inrosea de nervi, noi ne certam-ti-am zis ca e cam rece, ti-am zis ca il arde, uite, s-a inrosit! Vaaaai, dupa cinci minute de baita eram livizi, transpirati si cu relatia atarnand de un fir de par. Normal ca urla bietul, la cate pregatiri faceam! Pana mi-a venit mie ideea sa il rog pe tati sa isi faca de lucru in alta parte a casei si eu am vorbit cu copilul-urmeaza sa facem asta, pentru ca si apoi o sa….si l-am pus in apa. Am o poza geniala cu el…sta cu mana la barbita, resemnat, in asteptare, gen-hai, spala-ma o data sa terminam cu asta! N-a scos un sunet. Avea una doua saptamani….De atunci, orice am facut, i-am povestit…si multe s-au imbunatatit. La al doilea copil am fost mega relaxati, niciun protocol/ritual extenuant!

    1+
  7. Rusu Delia

    Un articol foarte informativ pt tinerele mamici. La fel m-au crescut si parintii mei pe mn. Ma trimiteau la magazin de cand eram mica, nu pt ca lor le era sila, ci pt a ma incuraja in a ma descurca in viata si asa s-a dovedit. Acum merg peste tot fara nicio frica si la distante destul de lungi fata de casa. Va pupacesc pe toti 3, ca de obicei! Poate mai vb diseara pe mess.

    0
  8. Vai, cât lupt și eu cu mine ca să îi las cât mai multă libertate de mișcare, de explorare, de învățare. E greu, pentru mine cel puțin, instinctul meu e să o protejez de toate. Realizez că îi fac mai mult rău decât bine și încerc să îmi înfrânez pornirile astea, tocmai pentru că vreau să îi dau ei spațiu să se dezvolte așa cum este ea, pe cât posibil, nu așa cum o vreau eu.

    1+
  9. Cred ca toata lumea la inceput nu le pronunta numele. O data pentru ca nu suntem obisnuiti sa asociem puiul cu numele lui si apoi pentru ca iti vine sa ii alinti un toate felurile. O alta chestie pe care am observat-o si la mine, si la altii este ca trece ceva timp pana le spunem te iubesc. Nu-i asa ca si tu ii spui “mami te iubeste”. Nici acum nu inteleg de ce folosim persoana a III-a. Trimit un pup pentru un piciorus pufos pe care l-am admirat in filmulet!

    2+
    • Hahah, da, ai dreptate! noi zicem te iubește mamiși tati. Apoi, ne dăm seama că nu e bun acordul și corectăm. Dar îi zicem și te iubesc, de mă gândesc dacă n-o dăuna atâta teiubesc în vocabularul nostru. Haide că ai văzut piciorușe pufoase și live chiar de mai multe ori 😉

      2+
  10. Alta Miruna

    Foarte dragut articolul!
    Am ramas un pic cu gandul aici: “Dacă începe să plângă, deja cad pradă tentației și îl ajut”. Am facut asa cu primul copil si dupa ceva vreme, a inteles ca daca vrea ceva trebuie sa planga. Si exact asta a facut: plangea din prima cand isi dorea ceva, fara sa se mai straduiasca sa obtina singur. Si partea cea mai grea a fost sa il dezobisnuim de asta….

    0
  11. Stai liniștită, azi ii place, maine nu, e o mare specialitate a copiilor. Si nu neapărat ca ii dai n zile consecutiv aceeași chestie si se plictisește, poate sa fie si dupa mai mult timp.
    Si noi am patit să-i placă mai mult supa noastră decât mâncarea lui desi el avea practic aceleași ingrediente noi poate aveam un cub knorr in plus.

    0
    • lasă că i-am dat și eu să guste din supa mea delicioasă, cred că ar fi mâncat 2 castroane. Avea doar niște sare în plus 😛

      0
  12. oana

    Bun, sari peste baie si nu e capat de tara, dar noi renuntam la multe lucruri, la mers in multe locuri adica, pentru ca trebuie sa manance… si la pizza Mascarponsin ce sa manace? daca nu am planificat si i-am pregatit si lui inainte, ne intoarcem acasa…

    2+
    • Noi inca ne descurcam cu lactobarul, care e mereu la noi. Cand se va termina cu asta, sa speram ca vom pofti cu totii la dovlecel in loc de pizza 🙂

      1+
    • si uite asa am invatat sa mananc mai sanatos (ok, am inceput de la inceputurile sarcinii). Nici nu mai tin minte de cand nu am iesit la o pizza, dar salate si cruditati mancam la fiecare masa. Eu tot multumesc copilului pt lectia asta.

      0

Leave a Reply

© 2007-2016 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 182 queries in 0.303 s