La nuntă. De-a râsu-plânsu’.

shutterstock_365221256

Weekend-ul ăsta am fost la o nuntă. Colegul meu de bancă din clasa a 12-a s-a însurat. Planificasem petrecerea asta în capul meu de mult, de dinainte încă de a şti că nu voi avea nevoie de bilet de avion pentru participare.

A fost cam aşa. I-am scris lui într-o zi, vezi că am visat că te însori şi nu mă chemi. Iar el mi-a scris înapoi, vezi că tocmai am stabilit data, s-o pui în calendar! Fix pe fix, nici că se putea mai bine.

Mboon. În scurt timp, îmi dau seama că la nunta lui voi avea bebe mic, sugar, nici o clipă nu îmi pun problema să ratez evenimentul. Cred că asta păţeşti pe măsură ce îmbătrâneşti, începi să îţi doreşti să mergi la evenimente de genul. Ori poate are legătură că nunţile încep să fie ale oamenilor dragi şi, de aici, năcazul. Te duci. Cu copil mic.

Marea dezbatere de dinainte: cu ce mă îmbrac să pot alăpta (despre asta am scris un întreg articol, pe care însă nu mai ştiu pe unde l-am scris. Dacă-l găsesc, vi-l arăt), cum îmbrac copilul, bărbatul, căruciorul. Unde stăm, pe unde o luăm, cine conduce maşina. V-am zis că încerc să fiu mai organizată de când sunt mămică, probabil îmi va şi ieşi până împlineşte copilul 18 ani. În dezbatere au intrat inclusiv şi mai ales părinţii mei, care au fost megadrăguţi şi s-au oferit să vină să stea cu Tudor până noi facem hore. Iniţial, mă gândisem că e o ocazie bună să-mi superarăt ce supermamă supersunt şi să iau superbebeluşul cu mine non-stop acolo, la nuntă. Apoi, după o analiză de circa 2 secunde, mi-am dat seama că bebeluşul nu are nici o vină, plus nu eram sigură care e statusul legii antifumat. Şi am decis împreună cu soţul meu să primim ajutorul părinţilor şi să lăsăm copilul pentru prima dată departe de noi. Mai ales de mine, că asta era o premieră. Am mai decis şi că voi merge la 2-3 ore sau la cerere să îl alăptez (să nu aud de pompe de muls şi biberoane, că mă umflă plânsul, nu întrebaţi de ce). Îmi era dor de o petrecere ca-n liceu, ştiam că parte dintre prietenii mei va fi acolo, că iubirea vieţii mele vine şi ea, ne-am propus un pic de romantism, socializare şi distracţie concentrate în câteva ore de chef.

M-am dus la coafor cu o seară înainte (freza mea e oricum megasimplă, deci nu se lasă buclele, trebuie doar puţină răbdare şi nişte mâini mai pricepute). Tocmai ca să nu mă stresez sâmbătă dimineaţa, cu trezit la 6 şi din astea… oriunde merg eu, vine şi Tudor, iar pornitul cu Tudor de acasă e ceva foarte imprevizibil, nu a fost de 2 ori la fel. Deci, 2 ore sunt rezonabile ca să fim gata pentru o programare la coafor.

Mi-am făcut bagajele cu o zi înainte, urmând ca în dimineaţa cu pricina doar să trag fermoarele, cum ar veni. Îmi doream să ajung la biserică, nu am promis că se va şi întâmpla, doar că ne vom strădui. Mai ales că unul dintre prietenii mei, un sas adevărat, mi-a bătut obrazul, cum să nu ajungi la biserică, că, până la urmă -citez- acela e evenimentul propriu-zis. Mda, ăla propriu-zis e la primărie, a sărit al prieten, nu ştiu dacă să mă salveze pe mine ori pe el ori pe doamna situaţie. Cert e că am ajuns cu toţii la biserică, ei au şi stat.

Noi ne-am trezit devreme, ne-am pornit organizat, ne-am cazat din timp, totul era minunat. Am ajuns la biserică purtând puiul în wrap, doar că Tudor a început să se foiască şi să chirăie, eu îl plimbam în spatele bisericii de zor şi îi şopteam poveşti de iubire. Până când fiu-meu s-a săturat şi a început chirăiala şi mai tare, că el avea alte cele în program şi pampers, nu poveştile mele de iubire. Astfel încât, am părăsit incinta bisericească, nu ştiu dacă pe noi ne-a văzut cineva, dar noi am văzut mireasa, am zis o rugăciune, am chirăit un pic, nu era cazul să insistăm.

În cameră, relaxare totală. Nu îmi venea să cred că asta ni se întâmplă nouă! Ziceam cu voce tare, ce frumoasă e viaţa! Ce uşor e să ai copii, ce bine că nu suntem nişte zăpăciţi, stresaţi şi nervoşi. Mbooon, bărbatu-meu îmi zice politicos să mă duc eu prima să mă aranjez, că el e oricum gata în 2 minute şi la mine durează mai mult. Bună idee. Să îmbrăcăm totuşi copilul la ţol festiv, că doar urma să-mi cunoască acei prieteni despre care tot i-am povestit şi să nu creadă lumea că el nu-i bebeluş stilat, la fix 3 luni. Pregătisem costumaşul în care-l îmbrăcase naşa la botez, dintr-o catifea bleumarin, fină, cu monogram. Avea strămpănei subţiri şi botoşei la culoare, cămaşă albă şi papion, toate făcute pe măsură. Ba îmi amintisem să iau şi băscuţa dintr-o altă cutie, ce mai eram o grozavă mamă de bebeluş asortat!

img-151

Doar că, ce să vezi?! Unde-s botoşeii şi strămpăneii copilului, ia-i de unde nu-s! Mi s-a pus un verde-albastru în faţa ochilor, fiindcă mi-am amintit imediat că îi lăsasem în cealaltă valiză. Cum ne-am dus pe la Sibiu mai întâi, acolo am schimbat valizele, botoşeii erau puşi într-un buzunar şi acolo au rămas…

Din super-mega-mamă, am devenit cea mai tâmpită, idioată, cretină, cum am putut să nu mă gândesc, deşi e un pic şi vina bărbatului, că de ce nu s-a gândit el să verifice toate buzunarele şi ţintua copilului, că sunt o mamă iresponsabilă şi ce-a mai fost la gura mea… M-am calmat când mi-am dat seama că nici măcar o pereche de şosete nu am, fiindcă, ghici unde erau şosetele pe care le luasem cu mine?!  Exact, în fix acelaşi buzunar! Aveam la noi doar o pereche de botoşei galbeni tricotaţi din lână. Şi puţin murdari, ca să fiu sinceră. Carevasăzică se potriveau de minune…

img-263

Lasă, măi, se mai întâmplă lucruri din astea, îmi zice H. “Important e cum reacţionăm la ele.”

Bine. M-am calmat, am sunat-o pe mama, care se pregătea să pornească spre noi. (V-am zis că părinţii mei au stat cu puiul, însă nu chiar de la început, că am vrut să meargă şi el vreo oră măcar la nuntă.) Mama găsise botoşeii, îi aducea ea. Măcar încă mai era vreme, nuntaşii încă erau la biserică, timp berechet, nu începe petrecerea fără noi.

Îmbrac copilul cu ce am: cămaşă, papion, botoşei galbeni, minunat. H. zice că se mai joacă puţin cu Tudor până sunt eu gata, că la el nu durează nici 5 minute. Încep să îmi pudrez nasul şi ce mai făceam eu prin baie, mai aveam un ochi de rimelat, când urlă bărbatu-meu: MI-AM UITAT PANTALONII DE LA COSTUM!

Pooooftim??? Am crezut că nu aud bine, le-am lăsat pe toate şi m-am concentrat să procesez informaţia. Nu se poate aşa ceva, CE AI FĂCUT?

-I-am uitat.

-Păi cum?

-Păi, nu sunt. Uită-te şi tu, i-am căutat peste tot. E doar sacoul.

-Păi şi pantalonii, unde sunt pantalonii???

-Fir-ar să fie, nu sunt!!!

-O sun pe mama, ţi-i aduce ea!

-Mda… Din Bucureşti?

Evident că nu. Nunta era în Făgăraş, noi ne duseserăm la SIbiu cu o zi înainte, ca să fim mai organizaţi şi să ne fie mai uşor. Ne duseserăm noi, nu şi pantalonii lui de la costum, evident. După cum ştiţi, drumul din Făgăraş spre Sibiu nu trece prin Bucureşti, niciodată nu a trecut.

Deci nu avem pantaloni de costum.

shutterstock_196470878

Dacă faza cu botoşeii mi-a crescut un pic tensiunea, acum deja eram în criză de nervi. Noroc că nu suntem nişte zăpăciţi, stresaţi şi nervoşi! Lucrurile astea se mai întâmplă, important e cum reacţionăm la ele. Hai nu, zău?!

Sun la maică-mea, adu pantalonii de la celălat costum, care rămăsese în Sibiu. Rămăsese în SIbiu pe motiv că îl strânge pe dl H., nicidecum ca back-up. Doar suntem superorganizaţi. Costumul din Sibiu era pe un raft, împachetat pe stilul boţit, maică-mea zice: să-l calc? Haide, adu-l odată aşa, oricum, măcar tortul miresei să-l prindem şi noi!

Închid telefonul, pauză 5 minute.

-Iubito, eu sunt dispus să mergem şi-aşa.

-Cum aşa, fără pantaloni?!?

-Fără pantaloni. În blugi.

-:))))))))))))))))))))) Criză de hohote de râs, s-o fi speriat şi copilul :)))))))))))))))))-

-Dacă ţie nu îţi e ruşine, eu merg. Şi, dacă vrei, nici nu mă ridic de la masă.

Avea la el o pereche de blugi gri, nu din ăia albaştri. Mai întâi şi-a luat doar pantofii. Am mai râs o burtă. Era cam groaznic aşa. Apoi, şi-a pus şi cămaşa, “doar să vedem cum arată”. Am mai râs un pic. A continuat cu cravata şi sacoul, era numai bun de pus în revistă. Hai, că ne-am distrat.

Apoi, am făcut rapid un calcul. Ai mei urmau să mai întârzie 2 ceasuri în cea mai fericită situaţie. Oare meritau 2 ceasuri pierdute din cauza unor pantaloni? Sau preferam 2 ceasuri câştigate împreună cu nişte prieteni pe care nu îi văd în fiecare zi. Care oricum nu se uită la pantalonii noştri, că-s altele motivele pentru care ne iubesc.

Iar botoşeii copilului au fost chiar admiraţi, cică e o modă prin Sibiu! ;)))

 

imagini 1&4 via Shutterstock, nunta, femeie nervoasa

imagini 2&3, via mypicture.ro, de la botezul lui Tudor, mulţumim, Ciobi! vă povestesc şi despre asta

Dacă doriți să aflați când scriu, vă invit să urmăriți pagina de facebook a blondelor.

Articolul anterior

Oboseala tinerei mămici

Articolul următor

Ce-i greşit în poza asta?

8 Comentarii

  1. bunica cu bundita

    A fost o megasuper distractie,va rugam sa respectati programul de nunti!!!Prietenii stiu de ce!!!!!!

  2. E clar că vă trebuie un workshop de planning. Oricum, câtă vreme nu s-a recurs la pantaloni scurţi, cămaşă şi sacou, eu zic că mai există o speranţă 😀

  3. Ca romani nu om fi perfecti la organizare dar la adaptare si improvizatii ne ies perfect 🙂 . Conteaza sa ne simtim bine, da-i incolo de pantofi si pantaloni :))
    Cu ani in urma o alta nunta, prietenii au zis ca se organizeaza ei la masini. Unu a ramas sa vina pe jos. Credeti ca a acceptat sa vina pe jos 10 km? nuuu, a gasit o motocicleta si a avut o intrare triumfala 🙂

  4. Exact, nu uiti una ca asta. Si ne-am amuzat si noi, iti dai seama. Nu de voi, ci de comicul cu care ai povestit. Si mi-am amintit de o colega care tot cu haz ne-a povestit cum a plecat ea la teatru, aranjata la 4 ace si studenta fiind pe atunci…si la garderoba, cand sa lase pardesiul, dezleaga cordonul si observa cu stupoare ca lipsea fusta de sub pardesiu. Si zic ca a fost adevarata faza, ca am lucrat ani multi impreuna si nu am de ce sa suspectez ca inventa povesti. Concluzia chiar este ca sunteti oameni organizati:)

  5. Eni

    Noi eram anul 3 de facultate, eram în practică la Buzău, nunta la Bârlad. Ajungem de vineri seara, dimineață hai sa ne pregătim! Pantalonii pentru viitorul soț (al meu nu mirele, ha! ), rămăseseră la Buzău unde îi pusesem pe umeraș sa nu se sifoneze. Gândește, judeca, idei?
    Da! Poate are mirele vreo pereche de pantaloni de rezervă. Nu avea! Avea un costum de rezervă.
    Pana acum am crezut că suntem singurii aiuriți. Mulțumesc, chiar dacă am citit articolul acum, după 4 ani.

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 139 queries in 0.404 s