Ceva mișcări?

Știu că nu sunt nici prima, nici ultima femeie cu primul copil în burtă. Știu că ceea ce mi se întâmplă e o chestie normală, întâlnită și la animale. Nu sunt cu nimic mai specială decât absolut nimeni pe lumea asta.

Decât pentru iubitul meu, pentru care sunt prima femeie care-i poartă copilul. Decât pentru părinții mei, care-și așteaptă primul nepot. Și decât pentru mine, care sunt convinsă, în ciuda tuturor dovezilor științifice, că ceea ce mi se întâmplă e un minune. O potrivire fantastică de momente, oameni și iubire. Vedeți, ceea ce știu e foarte diferit de ceea ce simt și felul în care le simt pe multe. Și mai cred că nu sunt singura care se crede așa ”de specială”.

În primele luni, mi-a fost un rău groaznic. Grohăiam ca la ușa cortului, mega-magic, ce să zic. Apoi, ne-am dus în concediu, unde am dat primele borăcătoșeli. Așa, ca la carte. Era frumos și romantic, doar eram pe Coasta de Azur cu iubirea vieții mele. Cu mențiunea că n-aveam chef de nimic, nici măcar de înghețată. Dar și răul ăsta îmi era cu un soi de drag, trebuie să recunosc. Parcă era semn că e adevărat ce se întâmplă. Apoi, am învățat să-mi cunosc stările, să mănânc mai des decât copiii și să gestionez situația. În primele 3 luni, am slăbit câteva kile. Noroc că aveam de unde.

Între timp, grețurile au trecut, aștept kilogramele să se întoarcă. Burtica a crescut și a început să umble.

Pe primele mișcări le-am simțit într-o noapte, pe la 17 săptămâni și ceva. M-au trezit din somn. După care n-am mai putut adormi vreo 3 ore. De bucurie, de emoție, de binecuvântare. M-am rugat și am mulțumit Cerului. I-am vorbit puiului meu, uneori sunt sigură că nu împărțim doar același sânge, ci și aceleași gânduri. Doar că, dimineața, când i-am raportat cu entuziasm soțului cele întâmplate, mi-a zis că și el l-a simțit pe micuț mișcând, probabil o fi fost de la cina din seara precedentă…

Ce dezamăgire! Mai ales că am fost chiaună toată ziua la serviciu. Știam că e cam devreme. Toate articolele pe care le citisem spuneau că primele mișcări se percep după săptămână 20-22, la prima sarcină. Din săptămâna a 16-a, să se aștepte la asta doar mamele care poartă a doua oară un prunc. Așa că doar mama m-a crezut. Deși, între timp, și eu începeam să mă îndoiesc. Oi fi visat, oi fi mâncat stricat?

La nici 2 zile, iar s-a întâmplat. Cred că cineva a dat cu capul de ceva :)) Și de atunci, îl simt zilnic, de mai multe ori. Îl simt noaptea, îl simt ziua, acasă și la cabinet. Ieri, făceam o extracție într-o poziție mai ciudată, când a început micuțul să repete coregrafia subacvatic. I-am zis, gata, că acum muncim. Dacă o mai ții mult așa, eu mă topesc de dragul tău aici, la om în gură! Și dinții nu se scot cu mângăieri, crede-mă, am încercat de multe ori :)))

Alaltăieri, am văzut burta cum sare. Într-un loc mai fără straturi de ciocolată, dar am văzut-o cum sare! Ar trebui inventat un cuvânt pentru felul în care te simți când ești copleșit de senzații. Nu-mi dau seama dacă-l simt pe dinăuntru, pe dinafară ori pe toate părțile. E ciudat cum e parte din mine și, totuși, el însuși un separat.

O să mă topesc de drag și de iubire, e clar. Sper doar ca nici un pacient să nu fie vătămat în timpul filmărilor topirilor.

foto