Palme pe care nu le voi da copilului meu

De comunitățile mamelor de pe internet mi-e frică, fiindcă sunt neînfricate, încăpățânate și întotdeauna deținătoarele adevărului absolut. De fiecare dată (din cele 2 dăți) în care am îndrăznit să am și eu o părere, mi s-a tăiat macaroana și orice drept la exprimare pe motiv că n-am copii, deci ”nu știu cum e”. Și mi-am amintit cum citisem undeva că poți studia struțul, poți ști foarte multe despre un struț și fără să fii un struț. Așa și cu mămicia. (Vai, ce cuvânt o fi și ăsta!)

Dar, fiindcă sunt la mine pe baricade, unde n-o să mă cert cu nimeni, nu fiindcă nimeni nu s-ar certa cu mine, ci fiindcă sunt în weekend și într-o fericire prea mare, iată:

1. Să-i dau bătaie. Ieri vorbeam la cabinet cu niște deștepte, una dentist și cealaltă asistentă și mamă de 3 băieți minunați, ele voiau să mă facă să înțeleg că bătaia nu e modalitate de educație, dar e binevenită din când în când. De exemplu, atunci când copilul nu pricepe. Cică o palmă face minuni.

Mie nu mi-a venit să cred că am această discuție cu niște contemporani, zău vă spun. Încă nu mi-am revenit.

Violența nu e niciodată metodă de educație. E o formă brutală de control, e un abuz în funcție. Să nu uităm că pruncii sunt ființe raționale, nu soldățeii noștri personali. Atunci când copilul nu pricepe, înseamnă că nu i-ai explicat destul, nu pe limba lui, că nu te-ai străduit suficient. Plus, nu vrei să învețe de mic să execute comenzi date de cineva care e doar un pic mai mare decât el. Fiindcă, în curând, va ajunge abuzat de șef, de nevastă, de vecini, de toată lumea practic. Pentru că acesta e modelul lui de viață. Și cu prima ocazie în care se va simți mai puternic decât altcineva, fie că e o gâză ori copilul lui, va ridica mâna și se va simți ca și când a desăvârșit modelul primordial. Nu cred că asta ne dorim.

Palmele date copiilor noștri reflectă doar furia părintelui, nu prostiile făcut de copii, nu urletele lor. Însă a da o palmă e cel mai ușor lucru. Iar pe asta cu ”i-am explicat de n ori și nu pricepe” nu o aprob deloc. Când eram în clasa a 2-a, era o problemă simplă de matematică, pe care nu o pricepeam. Cu Maria și Simona. De fapt, era o ecuație de gradul 1, dar în clasa a 2-a nu pricepi ce e ăla x și y. Mama a stat o zi întreagă și mi-a explicat. Cu desene, cu hârtii rupte și refăcute, cu o răbdare incredibilă. Mă întreba : ai înțeles??? Eu dădeam din cap, că mda… N-ai înțeles, zicea mama. De la capăt! Până la acel ”mda” însoțit de niște luminițe aprinse în ochii mei. Nu făcusem nici o prostie, dar era o problemă importantă ca eu s-o pricep. Și 3 ani mai târziu, într-a cincea, la olimpiada județeană, am luat locul 1. Ghici ce m-a ajutat? Fix metoda ”Maria și Simona”!

Iar dacă părinții mei au reușit să mă crească fără bătaie, înseamnă că se poate. Eu n-am nici o scuză să mă port altfel.

2. Să-i înfund suzeta pe gât (dacă nu o cere). În primul rând, suzeta e soluția miraculoasă când urlă copilul. Doar că el, de obicei urlă dintr-un motiv: foame, sete, pipi, caca, nevoia de atenție, răsfăț etc. După ce ai exclus și rezolvat toate posibilele probleme, ideal e să nu mai plângă. Probabil se va liniști. Suzeta e o chestie păcătoasă și dezvățul e greu. Dar tot parcă aș prefera supt de suzetă decât de deget. Că pe deget nu-l poate lua cioara, Zâna Măseluță sau alte personaje doritoare de suzetă.

Ce nu pricep e de ce părinții simt nevoia să înfunde suzete unor copii perfect liniștiți și silențioși?! Am observat acest comportament mai ales în cabinet. Vin oamenii cu bebeluși sau copii de 2-3-4! ani . Copiii n-au nici o treabă, rod suzeta, o mai scuipă (poate vor și ei să zică ceva!), părintele o ia și-o mufează la loc. De fiecare dată îi întreb, de ce îi dai suzeta când nu o cere? Știți care e răspunsul… Din obișnuință!!!

De asta e așa greu și dezvățatul de suzetă. Că și părinții trebuie să se dezvețe de ea.

3.Să-i spun că m-am săturat de el. O să spun că sunt obosită, că aș vrea o clipă de liniște și apoi are toată atenția mea, că îmi doresc o vacanță etc. Fiindcă acesta și este adevărul. O proaspătă mamă se poate simți cu ușurință așa: obosită, sleită, descurajată. Astea sunt niște senzații normale. Dar a te fi săturat de copilul tău e un sentiment oribil, îngrozitor. Tare aș vrea să nu le confund pe cele două. Copilul nu e niciodată vinovat pentru felul în care mă simt eu. El e doar copil și face ce face un copil. Felul în care eu reacționez ca mamă e o altă alegere. Cam ca atunci când ești pe șosea, treci printr-un sat, să zicem. Și ai pe un nebun în spate, căruia îi arde fundul să calce accelerația. E asta o scuză să încalci limita de viteză? Dacă accidentezi un pieton fiindcă n-ai putut frâna la timp, oare cine e de vină, tu sau grăbitul din spate?

4. Să-i spun că e rău. Deși copiii pot fi răi uneori. Însă răutate e atunci când rup o floare, nu când nu stau unde-i punem noi. Dacă îi repeți unui copil că e rău, timid, ai mari șanse să chiar crească așa. Pe de altă parte, dacă îi spui că e cel mai frumos și deștept din lumea asta, va ajunge un prost îngâmfat. Important e să-l faci să se simtă frumos când e, de exemplu, curat și deștept când are o idee bună. (eram cu o fetiță de 6 ani, a unor prieteni. Ne jucam un fel de x și 0 cu niște jetoane. M-a rugat din start să n-o las să câștige. Și mi-am zis, da, asta e atitudinea pe care mi-o doresc și pentru copilul meu! Am bătut-o de doar 2 ori și atunci, cu greu.)

5. Să-i interzic dulciuri și sucuri. Inițial, nici nu va ști că ele există. Ulterior, nu aș vrea să creadă că sunt interzise, fiindcă tot ce-i interzis e parcă mai interesat. Dar aș vrea să nu le găsească prin casă, la îndemână. Noi oricum trăim mai ciudat. La noi, nu găsești televizor în sufragerie și nici cola în frigider. Nu vreau să-mi frustrez copilul, normal, dar nici nu îi voi arăta de câte feluri poate fi ciocolata delicioasă și nici ce cantități impresionante poate mamă-sa mânca. Oricum, nu la 2 ani. Și nici la 4. Până merge la școală (sau grădiniță), controlul absolut al dietei e în mâinile mele. A scris Prințesa Urbană despre ”Negresă și grădinițe”.

6. Să-l bat la cap ”să-și facă patul”. Sau ordine în cameră. Astea-s prostii. Chestii cu care nu aș vrea să-și ocupe mai mult timp decât necesar. Nici eu nu-mi fac patul în fiecare zi și asta nu mă face cu nimic mai puțin decât ceea ce sunt. Probabil singura perioadă din viața mea în care-mi făceam patul, era în căminul din Cluj, unde conviețuiam 3 fete într-o cameră mică. Și era cam tot un pat pe acolo, de, dacă-l făceai, aveai impresia c-ai făcut și ordine și curat înacelași timp 🙂 Dar aș vrea să înțeleagă diferența între dezordonat și nepăsător. Prima e când nu-ți pui pantalonii la loc în dulap, a doua e când îți lași șosetele murdare fix lângă coș.

Știu, sunt foarte drăguță și naivă. N-o să-mi treacă, vă promit.

foto1, foto2