Luna: December 2014

Moș Crăciun acasă

… după vreo câțiva ani. Ani, în care noi am acoperit gărzile străinilor și le-am alinat altora durerile. Uitând de ale noastre, crezând că dorul de casă se poate alina cu vorbe de genul ”Crăciun e când venim noi…”

Ne-am întors. Fiindcă în lumea noastră, luminițele se mai aprind doar în România și cozonacii nicăieri nu miros ca cei făcuți în casă. Și ca să ne bucurăm noi, unii de alții și de acest”împreună” care e mult mai valoros decât de obicei. Poate fiindcă suntem departe în tot restul timpului din an. Poate fiindcă nu mai știm cine suntem, în ce limbă gândim și care-i casa noastră.

Mie nici foame nu-mi mai e. Și mă dor genunchii de la tocuri. Iar culoarea pe unghii mi se pare stranie când e pe degetele mele. Singurele neschimbări sunt iubirea părinților și onestitatea prietenilor.

Sunt mică și obosită, dar mai puternică decât am crezut vreodată.

Să nu te lași.

De fiecare dată când o spun, e cu forță, speranță și un gram de implorare. Altă șansă n-avem, Miruno. Aici nu-i cu opțiuni. Iar anul ăsta, Moș Crăciun mă găsește acasă. Sper să nu creadă că m-am mutat 😀

——————–

Nu știu câți dintre dumneavoastră mai treceți pe-aici. Mi-ar plăcea să vă știu cât mai puțini și cât mai departe de bloguri și televizor. Dar cât mai aproape de frați și părinți, de copii și bunici. Să ne sărbătorim Timpul și Iubirea anul ăsta la masă, să ne lăsăm frustrările și problemele în pom 🙂 Vă doresc colinde frumoase și petrecere așa cum v-o doriți.

În vizită la altul în viață

Mi-a zis mama ieri, la telefon. Și ce, crezi că la alții în viață e mult mai bine decât la tine?

Și m-a mirat întrebarea asta, fiindcă mamă rar a comparat curtea noastră cu cea a vecinului. Principiul de bază fiind progresul bazat pe niște lupte intrapersonale câștigate, nu interpersonale.

Îmi amintesc de câte ori mi-a rupt pagina în generală, fiindcă n-aveam chef să scriu și făceam n-ul criciii-craciii și era urât. Și cum mă ducea la plimbare, să iau o gură de aer, să schimb mediul, doar-doar să salvez n-ul meu din chinuri. Și paginile din caiet.

De la o vreme, simt că responabilitatea paginilor rupte se cântărește în griji adunate fix între omoplați. Și mai cred că se contabilizează într-un gunoi al faptelor fușărite.

Nu știu cum o fi la altul în viață, dar eu tare am nevoie de o plimbare.

Gânduri în anestezie

Casa mi-ar fi mirosit a scorțișoară și mere coapte la ora asta, clopoțeii mi-ar fi atârnat de lampă și, din când în când, ar fi venit o adiere de brad proaspăt, de la coronița de pe masă. S-ar fi auzit colinde-n toată casa.

Sper ca viitori noștri prunci să nu se uite.

Într-o poveste mai frumoasă, tastele-ar fi mers și fără mine. Ca o extensie firească a unei alte naturi. Într-o poveste normală, planurile făcute dimineața, la cafea cu iubitul meu, s-ar concretiza seara. Sau măcar în anul ăla. Ca o cronologie firească a unei alte tinereți. Nu a celei pe care ți-o petreci cu pacienții.

Sper ca viitorii noștri prunci să nu se uite nici în alte părți…

Am pierdut niște nopți, un bunic și prea multe rânduri. Sunt mută pe dinăuntru. Iar casa mea e goală. De mirosuri, de clopoței și de colinde.

Doar plină de pacienți.

p.s. Nu am mai scris, fiindcă nu vreau o listă a momentelor grele și nici să îmi aduc aminte. Și pentru că, undeva în sufletul meu, e parcă dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. Așa că, nu se povestește…

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 139 queries in 0.523 s