… după vreo câțiva ani. Ani, în care noi am acoperit gărzile străinilor și le-am alinat altora durerile. Uitând de ale noastre, crezând că dorul de casă se poate alina cu vorbe de genul ”Crăciun e când venim noi…”
Ne-am întors. Fiindcă în lumea noastră, luminițele se mai aprind doar în România și cozonacii nicăieri nu miros ca cei făcuți în casă. Și ca să ne bucurăm noi, unii de alții și de acest”împreună” care e mult mai valoros decât de obicei. Poate fiindcă suntem departe în tot restul timpului din an. Poate fiindcă nu mai știm cine suntem, în ce limbă gândim și care-i casa noastră.
Mie nici foame nu-mi mai e. Și mă dor genunchii de la tocuri. Iar culoarea pe unghii mi se pare stranie când e pe degetele mele. Singurele neschimbări sunt iubirea părinților și onestitatea prietenilor.
Sunt mică și obosită, dar mai puternică decât am crezut vreodată.
Să nu te lași.
De fiecare dată când o spun, e cu forță, speranță și un gram de implorare. Altă șansă n-avem, Miruno. Aici nu-i cu opțiuni. Iar anul ăsta, Moș Crăciun mă găsește acasă. Sper să nu creadă că m-am mutat 😀
——————–
Nu știu câți dintre dumneavoastră mai treceți pe-aici. Mi-ar plăcea să vă știu cât mai puțini și cât mai departe de bloguri și televizor. Dar cât mai aproape de frați și părinți, de copii și bunici. Să ne sărbătorim Timpul și Iubirea anul ăsta la masă, să ne lăsăm frustrările și problemele în pom 🙂 Vă doresc colinde frumoase și petrecere așa cum v-o doriți.
