Luna: November 2013 (Pagina 2 din 2)

Prietenia, o categorie în funcţie de vârstă

Să-ţi priveşti prietenii din copilărie (a se citi şcoală, liceu, facultate, all inclusive) cu o oarecare nostalgie faţă de termenul general de prieten este -cu siguranţă- semn de bătrâneţe. Să-ţi preţuieşti valorile de la origini şi să urci pe un piedestal imaginar tot universul intitulat “de pe vremea mea” e -fără doar şi poate- semn de maturitate. Deşi, între noi fie vorba, nu tot ce făceam noi sau alţii când eram mici era bun şi nici toţi prietenii noi nu sunt de pus la colţul ruşinii.

Friendship-Wallpapers-HD

Mai demult însă nu existau interese, ci doar conjuncturi. Nu m-am împrietenit cu cutare fiindcă ştia cei mai mulţi oameni din domeniu, ci fiindcă ne-am nimerit în

aceeaşi bancă într-a doua. Şi e adevărat, poate dacă ne-am nimeri acum în aceeaşi conjunctură, am constata că avem interese şi poveşti diferite şi prietenia s-ar duce naibii. Deşi, uneori descoperi oameni fenomenali, nimeriţi în aceeaşi bancă lângă tine şi constaţi că, deşi avem interese şi poveşti asemănătoare, mai avem şi alte obligaţii în afara poveştilor, eventual vreo 2 copii şi cel puţin câteva ore de restanţă la somn.

Asta-i viaţa.

Doar în prima ei parte avem onoarea de a ne bucura unii de alţii în cea mai pură stare a timpului, a spaţiului şi a firii. Cred că, într-un fel, acelea sunt singurele clipe în care suntem cu adevărat noi înşine. Toată devenirea care urmează modelează fiinţa şi viaţa şi timpul… Şi fură din autenticitate.

Doar cei mai norocoşi dintre noi devin ceea ce-şi doresc. Restul… ne străduim să răspundem cât mai frumos provocărilor zilnice. Trăind cu dorul acelor fericiri de la-nceput.

Ştiţi, exact cum râd bebeluşii deşi nu înţeleg gluma.

———————————

 

Reluaţi legăturile cu prietenii din copilărie. Poate nu ajută la reputaţie, dar precis fac bine la suflet. Fiindcă ne reconectează la cei care-am fost. Sau credeţi că mai suntem capabili de prietenii ca atunci?

foto

vizite, cu placere

Daca ar fi mai mult soare si Romania mai aproape, tara asta ar fi minunata cu toate ale ei.

Zilele astea, prietenul meu cel mai bun e in vizita la noi. Fiecare ceas cu doi barbati care ti-s dragi de-o vreme e cel putin interesanta. Si cand credeai ca ii cunosti tare bine pe amandoi! 🙂

La cumparaturi, le arat o pereche faina de papuci. Primul: apai nici chiar cu talpa aia! Al doilea: apai astia-s chiar gay.

Vedeti, de asta-mi place mie singura la cumparaturi.

Adevarul e ca talpa celor de mai sus era mov, desi mie mi se parea foarte chica. Si, intre noi fie vorba, gay-ii sunt recunoscuti ca foarte bine imbracati, deci sa nu se simta nimeni jignit in propozitie.

Te simti bine intre prieteni. E mai asa, mai ca acasa. Mai haideti pe la noi. Ne face placere.

*p.s. A nu se considera textul prezent o invitatie deschisa. Adevarul e ca nu gatim nici unul si economisim caldura. Deci, de veniti, faceti foamea si frigul.

E si asta o arta… sa fii o gazda buna. Mi-ar folosi niste cursuri. Inclusiv de gatit si tinut ochii deschisi dupa 10 seara. Dar prieteni as tot primi.

Singura obligaţie a subalternului: să se faCĂ CĂ munceşte

Cred e un fel de instinct primar în această categorie aparte a subalternului. Ştiţi dv, specia aia pe cale de înmulţire, care merge dimineaţa la serviciu cu gândul acasă şi ochii pe ceas. Sau pe facebook, după caz. Specia aia care oricât şi oricum lucrează, tot atâta leafă ia pe 15 ale lunii ori pe cât se mai bagă acum salariile pe card. Specimenul ăla prea nesemnificativ să ştie însemnătatea cuvântului RESPONSABILITATE, pentru că pentru el întotdeauna răspunde un şef, că doar ăla semnează actele.

Specimenul ăla înfloritor care niciodată nu-şi va depăşi condiţia. Fiindcă pur şi simplu nu-l interesează asta.

Din relativa mea experienţă de până acum, precum şi din a dumneavoastră, sunt precisă, cel mai eficient angajat e ăla care lucrează fie pe comision, fie pe procent, fie pe ce-o fi. Un ceva profit să-i zică, să simtă omul că munceşte pentru ceva. Că se strofoacă şi implică. Că dacă totu-i cald şi bine, de ce să ne mai agităm.

Io nu ştiu prin alte sisteme de angajare cum o fi, dar la mine-n cabinet, adesea io-s ultima care pleacă, pe cuvântul meu că şi femeia de serviciu termină de aspirat podeaua înainte să sting eu becu’. Şi stă după mine; asistenta a rupt uşa oricum deja de-o vreme; doar-doar m-oi simţi un pic şi mi-oi băga vreun turbojet în posterior. Şi vreun picior în pacient, mama lor de nesimţiţi, că vin pe bandă rulantă. Pardon, suntem în slujba pacientului/clientului, normal, dar asta doar până a bătut ceasul de ora mesei, că după aia … Stai! Nu mai există “după aia”.

watermelon-cartoon

“Individual, nu am putut face nimic. Aşa că, am format un comitet care a stabilit că nimic nu se  poate face.”

-cam asta-i mentalitatea britanică, să mă scuze cine se simte ofensat.

Io n-am mai văzut asistentă să plece înaintea doctorului acasă. Şi situaţii din astea de jucatul de-a muncitorul pe plantaţie mai am tone, dacă sunteţi interesaţi. De mai aveţi exemple din categoria “timpul trece, leafa merge” şi n-aveţi unde vă împărtăşi frustrările, sunteţi invitaţii mei. Luaţi de comentaţi. Facem schimb de experienţă 😛

 foto

Pagina 2 din 2

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 136 queries in 0.224 s