Să-ţi priveşti prietenii din copilărie (a se citi şcoală, liceu, facultate, all inclusive) cu o oarecare nostalgie faţă de termenul general de prieten este -cu siguranţă- semn de bătrâneţe. Să-ţi preţuieşti valorile de la origini şi să urci pe un piedestal imaginar tot universul intitulat “de pe vremea mea” e -fără doar şi poate- semn de maturitate. Deşi, între noi fie vorba, nu tot ce făceam noi sau alţii când eram mici era bun şi nici toţi prietenii noi nu sunt de pus la colţul ruşinii.
Mai demult însă nu existau interese, ci doar conjuncturi. Nu m-am împrietenit cu cutare fiindcă ştia cei mai mulţi oameni din domeniu, ci fiindcă ne-am nimerit în
aceeaşi bancă într-a doua. Şi e adevărat, poate dacă ne-am nimeri acum în aceeaşi conjunctură, am constata că avem interese şi poveşti diferite şi prietenia s-ar duce naibii. Deşi, uneori descoperi oameni fenomenali, nimeriţi în aceeaşi bancă lângă tine şi constaţi că, deşi avem interese şi poveşti asemănătoare, mai avem şi alte obligaţii în afara poveştilor, eventual vreo 2 copii şi cel puţin câteva ore de restanţă la somn.
Asta-i viaţa.
Doar în prima ei parte avem onoarea de a ne bucura unii de alţii în cea mai pură stare a timpului, a spaţiului şi a firii. Cred că, într-un fel, acelea sunt singurele clipe în care suntem cu adevărat noi înşine. Toată devenirea care urmează modelează fiinţa şi viaţa şi timpul… Şi fură din autenticitate.
Doar cei mai norocoşi dintre noi devin ceea ce-şi doresc. Restul… ne străduim să răspundem cât mai frumos provocărilor zilnice. Trăind cu dorul acelor fericiri de la-nceput.
Ştiţi, exact cum râd bebeluşii deşi nu înţeleg gluma.
———————————
Reluaţi legăturile cu prietenii din copilărie. Poate nu ajută la reputaţie, dar precis fac bine la suflet. Fiindcă ne reconectează la cei care-am fost. Sau credeţi că mai suntem capabili de prietenii ca atunci?
