Ştiţi, oricât de doctor ai fi, în ţara asta tot străin eşti mai întâi. Nu mă refer la felul în care se poartă cei din jur sau la gradele diferite de (in)toleranţă la accente scandinavo-ruseşti. Mă străduiesc cum nu vă-nchipuiţi. Le cânt propoziţiile, de zici că lucrez la filarmonică. Mă minunez “pe englezeşte”, de zici că-s retardată. Sunt lucruri pe care ajungi să le faci, promiţându-ţi că e doar de data asta. E preţul care trebuie plătit ca să învingi sistemul.
N-o să mă plâng nici măcar o clipă, fiindcă atunci când îţi pui singur pielea pe băţ, pierzi dreptul acesta. Însă tot există trepte ale transformării sinelui şi experienţe care taie în bunătatea ingenuă ca-n carne vie, dar bolnavă. De parc-ar încerca să îţi salveze viaţa, deşi pe tine nu te doare nimic.
Şi-atunci stai şi rabzi pe viu, te bucuri de fiecare puşti care se-ntoarce să te vadă şi-aştepţi să treacă timpul. În jocurile cu sistemul, când depinzi de-o semnătură, îţi filtrezi dublu gândurile până să le dai glas. Priorităţi se cheamă. Iar în faţa lor, orice orgoliu se face mic. Trist e când şi dreptatea dispare.
Sunt într-un exerciţiu de maturizare. Exact ca-n titlu.
