Luna: July 2012 (Pagina 2 din 3)

Cum creşti plecând capul

Ştiţi, oricât de doctor ai fi, în ţara asta tot străin eşti mai întâi. Nu mă refer la felul în care se poartă cei din jur sau la gradele diferite de (in)toleranţă la accente scandinavo-ruseşti. Mă străduiesc cum nu vă-nchipuiţi. Le cânt propoziţiile, de zici că lucrez la filarmonică. Mă minunez “pe englezeşte”, de zici că-s retardată. Sunt lucruri pe care ajungi să le faci, promiţându-ţi că e doar de data asta. E preţul care trebuie plătit ca să învingi sistemul.

N-o să mă plâng nici măcar o clipă, fiindcă atunci când îţi pui singur pielea pe băţ, pierzi dreptul acesta. Însă tot există trepte ale transformării sinelui şi experienţe care taie în bunătatea ingenuă ca-n carne vie, dar bolnavă. De parc-ar încerca să îţi salveze viaţa, deşi pe tine nu te doare nimic.

Şi-atunci stai şi rabzi pe viu, te bucuri de fiecare puşti care se-ntoarce să te vadă şi-aştepţi să treacă timpul. În jocurile cu sistemul, când depinzi de-o semnătură, îţi filtrezi dublu gândurile până să le dai glas. Priorităţi se cheamă. Iar în faţa lor, orice orgoliu se face mic. Trist e când şi dreptatea dispare.

Sunt într-un exerciţiu de maturizare. Exact ca-n titlu.

foto

Sfaturi pentru cine vrea să dea la stomatologie

Zilele trecute, o asistentă îmi povestea că are o fată care intră la facultate şi care vrea stomatologie şi ce o sfătuiesc. Am mai primit şi câteva mailuri de la colegi pe care nu-i cunosc, unii mai tineri alţii mult mai tineri. Unii mă întreabă despre şcoala de medicină dentară, alţii despre stomatologia în UK.

Mie şcoala mi-a plăcut într-un fel pe care l-am înţeles de la-nceput (sau na, după prima sesiune). Şi am urât-o constant şi regulat, deşi uneori cu intensificări semestriale. M-a chinuit, dar m-a păstrat copilă. M-a disperat, dar m-a ocrotit de (g)rele. Şi mi-a deschis ochii într-un fel în care niciodată singură la ASE n-aş fi putut. Nu din cauza ASE-ului, ci din cauza mea.

Continuare

Prieteni cu UNICEF

Nu ştiu cum Ligia poate lucra cu astfel de poveşti, cum le poate scrie şi spune mai departe. Acum e implicată în campanie “Nici un copil invizibil”, în care e vorba despre părinţi care se străduiesc să-şi păstreze copiii lângă ei, nu în orfelinate.

Ştiţi, sunt unele subiecte atât de sensibile, încât nu-mi place să le despic în patru. Credinţele proprii nu se transferă altora, precum nici regulile de viaţă valabile în sisteme diferite. Înţeleg asta. Însă cred că numitorul comun al lumii fiecăruia dintre noi spune că cei mai nevinovaţi sunt copiii.

Dragilor, maternitatea nu e o capacitate, ci o misiune. Iar eu scriu, judec şi simt ca o copilă care s-a bucurat de doi părinţi frumoşi şi deştepţi, dar mai ales iubitori. Şi deştepţi. Iar uneori îmi amintesc cum mirosea a mama dimineaţa sau cum mă pupa tata până-mi luau foc obrajii de la barba lui.

Continuare

Cel mai frumos compliment de când mă ocup de dinţi

V-aş povesti de fiecare pacient câte ceva, cum e fiecare altfel în felul lui, cum le ţin minte numele fără să vreau şi cum le zâmbesc fără forţare. Mi-e drag de fiecare-n felul meu. Şi pân-oi fi cel mai bun dentist din lume, m-oi strădui să fiu cel mai bun dentist de pân-acum.

Miercuri m-am trezit cu un băieţel de 6 ani, care-a zis că-l doare dintele doar ca să mă vadă încă o dată.

Continuare

Plăcerile noastre vinovate, varianta “all inclusive”

Sper să vă mai placă de mine şi după articolul ăsta -listă.

  • Fiindcă îmi place uneori să sar peste duşul de seară, ca un gest de rebeliune în faţa rutinii de care m-aţi bănui. Şi ca un omagiu suprem adus somnului cel dulce.
  • Fiindcă nu port cremă de protecţie solară pe faţă niciodată, nici iarnă, nici vară, deşi vă bat pe dumneavoastră la cap s-o faceţi. S-o aplicaţi şi să transpiraţi dumneavoastră sub ea, că eu urăsc să port o saună pe piele.
  • Fiindcă cel mai mare păcat al meu e ciocolata si tot ce intră în câmpul ei lexical. De fapt, cel mai mare păcat e cantitatea de ciocolată, că ea săraca n-are nici o vină.

    Continuare

Dezastrul de la BAC, jumătatea plină

Voiam să scriu ceva despre situaţia actuală a prea-eminenţilor care-n-au luat BACul, dar încă nu-mi vine să cred. Voiam să exprim ceva despre situaţia politică a ţării noastre, dar nu mă prea uit la TV. Şi nici pe site-uri de ştiri. Ceea ce mă face exact un om dezinformat, cum s-ar zice.

Că Ponta e prim-ministru am aflat după vreo săptămână întâmplător de pe twitter, cea mai actualizată sursă a mea de informaţii. Că Tom şi Kate divorţează am auzit la radio într-un magazin. Ieri.

Sunt ruptă de lumea lor, că abia fac faţă alei mele. Dar 43% promovabilitate nu e numai trist, dezastruos, nimicitor, umilitor, ci e şi bine. E bine fiindcă nu ne mai amăgim cu sutele de studenţi în universităţi, nu mai avem impresia că ne tragem de şireturi şi diplome ale căror titluri abia le silabisim şi măcar ştim unde suntem. Şi nu suntem o ţară de geniali, cred că acum ne e clar tuturor.

Să nu v-aud despre olimpici. 43%?!

foto

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 69 queries in 0.193 s