Luna: July 2012 (Pagina 1 din 3)

Preşedinţii se schimbă, dar prietenii rămân

Un talmeş-balmeş tot referendumul ăsta, care culminează cu cel mai, dar cel mai de râsul lumii fapt: că a existat măcar UN SINGUR român care a mers şi-a votat ca Băs3scu să rămână. S-a deranjat să meargă şi să dovedească ce puţin a înţeles din semnificaţia votului său în respectivul demers. (Nu vorbesc de alegerea omului, că n-am nici o treabă, ci mă distrează enorm faptul că putea să stea acasă şi era fix acelaşi lucru, ba poate chiar mai intelijent.) Ori, există altă explicaţie, iar DA a început să semene îngrozitor de bine cu NU de când am verificat eu ultima oară. De le poţi confunda chiar şi când ai absolvit şcoala primară!

Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Parcă mă face să mă gândesc la “I-li-escu preşedinte!”… Aceeaşi mărie, cu altă pălărie. – “mărie” e scris intenţionat aşa.

*La ora la care eu tastez, nu se ştiu încă rezultatele. Iar dacă cineva dintre dumneavoastră a fost la vot şi a ales “Nu”, îmi cer scuze pentru vorbele de mai sus. Nu vă faceţi griji dacă nu înţelegeţi de ce.

De fapt, voiam să vă rog ceva: Nu lăsaţi politica să vă schimbe părerea despre un om, despre un frate sau despre un prieten. Nici măcar pe-un preşedinte nu-l lăsaţi. Să vorbim despre Londra zilele astea, despre copiii pe care i-a trimis România acolo. Să nu ne întrebăm unii pe alţii dacă am fost. Dezamăgiţi sau nu, la vot, la munte sau la mare. E treaba fiecăruia pentru el.

Mi-e ruşine mie pentru fiecare sms, mail sau aluzie pe care le-am primit “privitor la”. De la necunoscuţi sau, mai mult, de la cunoscuţi. Mai mulţi decât mă aşteptam şi alţii decât credeam. Fiindcă preşedinţii se schimbă, dar prietenii rămân.

Iar pentru cei care n-au prins ideea, îmi pare rău, referendumul a trecut. Deci, hai, mai bine despre Londra să vorbim…

——————————————

(pancarta e dintr-o aplicaţie Gerovital pentru facebook, n-are nici o legătură cu referendumul. Dar mi-a plăcut ideea: Hai, România!)

Un clip românesc altfel

“Soare” , noul clip al trupei Hi-Q

Povestea clipului e aici. Sunt oamenii reali din viaţa trupei. Îmi place conceptul, iar “acţiunea” m-a prins şi m-a ţinut până la final. Chiar şi a doua oară, când l-am arătat iubitului meu. Îi place şi lui 😉

Când nu te laşi să-ţi fie dor

Ştiţi, mintea o poţi controla, dar apoi trebuie să mergi la culcare. Şi atunci îţi reaminteşti că, la graniţa dintre gândire şi simţire, nu-ţi cere nimeni paşaport.

Pe 20 iulie s-au împlinit nişte timpi de când străbunica mea a plecat. Nu mai ştiu exact anul. Sau ba-l ştiu precis, că eram în clasa a 2a iar la TV erau “Şi bogaţii plâng”. Ce nu vreau e să socotesc, căci şi cu matematicile mele, tot ar fi prea mulţi ani… Vedeţi, calculele peste 10 mă sperie şi acum.

Am fost cea mai norocoasă dintre strănepoţi s-o fi cunoscut, pentru că m-am bucurat probabil cel mai mult de ea. Şi pentru că eram cea mai mică. Deci am mai prins-o şi eu puţin, doar cât să-mi amintesc bastonul vişiniu, vesta ei gri (după ce s-a dus, am înţeles c-avea mai multe) şi dinţii mişcându-se în gură. -Buni-. Eu o ştiu mereu bătrână, cu mâini mari şi degete lungi, tot timpul şezândă şi niciodată pierdută. Da, prima mea imagine despre bătrâneţe este pe-un scaun la geam şi cu-o minte lucidă. Străbunica mea de aproape 100 de ani nu m-a strigat niciodată pe alt nume. N-a uitat niciodată numele personajelor din poveşti sau din familie (bine, eu nu prea ţineam pasul cu arborele nostru, deci putea să-mi spună orice). Ştia câţi copii are fiecare, cum îi cheamă şi din ce an. Ziceai că le face zilnic inventarul. N-a avut viaţă uşoară, ci stresuri mari, cu ruşi şi închisori şi pierderi şi războaie. Iar, spre final, cu strănepoţi.

Îmi amintesc năframa şi pielea ei albă cu pete vineţii. Prima dată când am văzut-o despletită, în drum spre baie. Mi s-a părut o prinţesă.

Probabil a fost o femeie înaltă în tinereţea ei, cu ochi mari şi buze mici, dar întotdeauna m-am simţit trădată de poza ei de pe mormânt. Deşi năframa e acolo, eu nu recunosc ochii şi nici pielea nu chiar e a ei. Şi-ntotdeauna am crezut că de asta nu-mi place mormântul.

În ultima ei seară la bucătărie, am mâncat amândouă supă de chimen, cu pâine prăjită. Şi-n ultima ei seară dintre toate, am mâncat mămăligă cu lapte la ea în cămăruţă. Aşa sentiment ca-n zilele alea n-am avut în toată viaţa mea. O frică de copil care ştie să nu spună şi-o acceptare cum nu vă puteţi imagina. A fost primul meu contact cu ideea morţii ca realitate imediată şi m-a pregătit într-un fel pentru ce-a urmat. Eu am ştiut înaintea lor, deşi nici acum nu ştiu cum am făcut. Mămăliga cu lapte a fost un rămas-bun pe limba mea. Străbunica mea n-a fost bolnavă nici o clipă, a plecat când i-a venit vremea. Şi mi-a lăsat cea mai frumoasă amintire despre bătrâneţe, deşi eu aveam doar 9 ani. Adesea, ştiind că poate avea aşa plete lungi şi minte ascuţită, ajung să mi-o doresc ca un copil o jucărie prea scumpă. Şi recunosc, uneori mă întreb dacă voi semăna cu ea.

Nopţile trecute, am visat-o. Cu capul rotund şi ochelarii negri. Am visat-o vie, nu-n fotografii. Am visat-o aproape, chiar dacă eu nu-s acasă.

Iar dimineaţa, era Sf. Ilie.

p.s. Articolul acesta, al lui Ariel, mi-a amintit că de bunici trebuie profitat cât îi avem. Să-i întrebăm, şi să-i iubim, despre ei şi despre noi şi despre timpuri pe care nu ni le-amintim. Culmea e că ei întotdeauna vor şti unele lucruri mai clare decât noi.

 

Primul pacient care mi-a ghicit originea

..şi-apoi a refuzat tratamentul.

În timp ce vorbeam cu ea, nu-mi venea să cred! O tanti la vreo o sută cinşpe ani, toată înzorzonată şi pictată pe figură. Abia

am salutat-o şi-am poftit-o în cabinet, că deja m-a şi-ntrebat de unde sunt. Aşa că am rugat-o să ghicească, asta fac de fiecare dată, e o poezie care-i implică şi distrează grozav pe pacienţi. Pe cei cărora le pasă.

Doar că ăsteia îi păsa atât de mult, încât a cerut alt dentist. M-a mai întrebat câţi ani am, că par prea tânără să fiu medic. E drept, aveam părul prins în coadă, ceea ce n-am mai făcut niciodată, fix din acest motiv. Dar e atât de comod şi de practic să nu-ţi sară multiple mostre de sânge şi salivă în plete, mai ales că pe blond se vede! În fine…

Nu m-am înţeles cu ea de nici o culoare, a intervenit şi asistenta, a asigurat-o că sunt capabilă să-i curăţ jegul de pe dinţi, dar tanti nimic. N-am mai avut până acum pacient, care să se poarte aşa urât cu mine. Dar nici să-mi ghicească România din paşaport.

Nu m-a deranjat, doar m-a întristat.

 

Batman 3, acest anti-Chuck Norris de culoare

Sau The Dark Knight Rises, l-am văzut sâmbătă.

E tipic filmelor de acţiune ale momentului, care exact aşa cum zice iubitul meu, nu se mai concentrează pe cum se luptă şi se bat ăia, ci mai degrabă pe DE CE se luptă şi se bat. Şi ce traume din copilăriile lor nefericite stau la bazele ascunse ale unor asemenea isprăvi. Glumeşte , evident, doar că luptele din ziua de astăzi sunt prezentate în varianta lor emoţională. Ca să împace şi capra şi blonda.

Continuare

Am fost la înălţime

Ştiţi cum sunt unele lucruri, pe care ţi le doreşti enorm să le faci, doar pentru că-ţi imaginezi că ţi-ar plăcea grămezi-grămezi. Să zicem că zborul cu avionul mic a fost de mult timp pe lista mea. Ba mereu am zis că, de aş avea 50 mii euro plus, nu mi-aş lua şeptar, ci avion. Fiindcă mi se părea mai util şi mai rapid din punct internaţional de vedere.

Să zicem că nu mai cred asta.

A fost o experienţă tare faină, mi-a plăcut, dar cred că eu sunt făcută pentru volanul maşinii.

Pagina 1 din 3

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 148 queries in 0.503 s