Ştiţi, mintea o poţi controla, dar apoi trebuie să mergi la culcare. Şi atunci îţi reaminteşti că, la graniţa dintre gândire şi simţire, nu-ţi cere nimeni paşaport.

Pe 20 iulie s-au împlinit nişte timpi de când străbunica mea a plecat. Nu mai ştiu exact anul. Sau ba-l ştiu precis, că eram în clasa a 2a iar la TV erau “Şi bogaţii plâng”. Ce nu vreau e să socotesc, căci şi cu matematicile mele, tot ar fi prea mulţi ani… Vedeţi, calculele peste 10 mă sperie şi acum.

Am fost cea mai norocoasă dintre strănepoţi s-o fi cunoscut, pentru că m-am bucurat probabil cel mai mult de ea. Şi pentru că eram cea mai mică. Deci am mai prins-o şi eu puţin, doar cât să-mi amintesc bastonul vişiniu, vesta ei gri (după ce s-a dus, am înţeles c-avea mai multe) şi dinţii mişcându-se în gură. -Buni-. Eu o ştiu mereu bătrână, cu mâini mari şi degete lungi, tot timpul şezândă şi niciodată pierdută. Da, prima mea imagine despre bătrâneţe este pe-un scaun la geam şi cu-o minte lucidă. Străbunica mea de aproape 100 de ani nu m-a strigat niciodată pe alt nume. N-a uitat niciodată numele personajelor din poveşti sau din familie (bine, eu nu prea ţineam pasul cu arborele nostru, deci putea să-mi spună orice). Ştia câţi copii are fiecare, cum îi cheamă şi din ce an. Ziceai că le face zilnic inventarul. N-a avut viaţă uşoară, ci stresuri mari, cu ruşi şi închisori şi pierderi şi războaie. Iar, spre final, cu strănepoţi.

Îmi amintesc năframa şi pielea ei albă cu pete vineţii. Prima dată când am văzut-o despletită, în drum spre baie. Mi s-a părut o prinţesă.

Probabil a fost o femeie înaltă în tinereţea ei, cu ochi mari şi buze mici, dar întotdeauna m-am simţit trădată de poza ei de pe mormânt. Deşi năframa e acolo, eu nu recunosc ochii şi nici pielea nu chiar e a ei. Şi-ntotdeauna am crezut că de asta nu-mi place mormântul.

În ultima ei seară la bucătărie, am mâncat amândouă supă de chimen, cu pâine prăjită. Şi-n ultima ei seară dintre toate, am mâncat mămăligă cu lapte la ea în cămăruţă. Aşa sentiment ca-n zilele alea n-am avut în toată viaţa mea. O frică de copil care ştie să nu spună şi-o acceptare cum nu vă puteţi imagina. A fost primul meu contact cu ideea morţii ca realitate imediată şi m-a pregătit într-un fel pentru ce-a urmat. Eu am ştiut înaintea lor, deşi nici acum nu ştiu cum am făcut. Mămăliga cu lapte a fost un rămas-bun pe limba mea. Străbunica mea n-a fost bolnavă nici o clipă, a plecat când i-a venit vremea. Şi mi-a lăsat cea mai frumoasă amintire despre bătrâneţe, deşi eu aveam doar 9 ani. Adesea, ştiind că poate avea aşa plete lungi şi minte ascuţită, ajung să mi-o doresc ca un copil o jucărie prea scumpă. Şi recunosc, uneori mă întreb dacă voi semăna cu ea.

Nopţile trecute, am visat-o. Cu capul rotund şi ochelarii negri. Am visat-o vie, nu-n fotografii. Am visat-o aproape, chiar dacă eu nu-s acasă.

Iar dimineaţa, era Sf. Ilie.

p.s. Articolul acesta, al lui Ariel, mi-a amintit că de bunici trebuie profitat cât îi avem. Să-i întrebăm, şi să-i iubim, despre ei şi despre noi şi despre timpuri pe care nu ni le-amintim. Culmea e că ei întotdeauna vor şti unele lucruri mai clare decât noi.