Nici la propriu, nici la figurat. Aluniţele sunt de lăsat în pace, dar de ţinut sub observaţie. În special, înainte de perioada concediilor, în care mulţi aleg marea şi soarele, controlul dermatologic e obligatoriu. Scriu acest articol, fiindcă luna mai a fost luna depistării şi prevenirii melanomului. Iar eu am aflat abia astăzi, deşi ştiam, în felul meu, de mai demult.
Luna: May 2012 (Pagina 1 din 4)
Oficial, a început. De ieri:
Şi culmea, să vedeţi ce îmi spune dentistul la al cărui cabinet lucrez. Adică, un fel de şeful meu, cum ar veni, deşi dentiştii sunt “asociaţi” (ca avocaţii) în ţara asta, nicidecum angajaţi. Şi, când să plec, mă chemă în biroul lui şi-mi zice:
În variantă actualizată.
Am scris un întreg post despre zilele mele cele noi. Căci asta mi se-ntâmplă. Apoi l-am şters, fiind convinsă că nu trebuie să vă scriu, ca să mă simţiţi. Adică să scriu, dar nu despre asta.
Zilele astea, trăiesc viaţa pe care mi-o doream. Din nou.
Şi vineri plecăm la Paris.
Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră. Să vedeţi Parisul aşa cum îl voi revedea eu.
Da, m-am lăsat de deodorant, dacă te poţi lăsa de-aşa ceva. Nu era o dependenţă, dar nu cred că era foarte bine. Nu abuzam de el, ba adesea nici nu-l mai foloseam după duşul de seară. Iar acum, de vreo lună aşa, nu mă-ntrebaţi de ce, am hotărât să renunţ la multe obiceiuri toxico-ambientale. Da, inclusiv la lumânările parfumate 🙁
Ieri am fost în Bucureşti. Cu mintea. Fiindcă se spune că suntem acolo unde şi gândurile noastre sunt.
Mi-am dat drumul la nişte radio românesc la maxim, un maxim pe care mi-l permit doar când sunt singură acasă. Şi-am făcut curăţeniile de sâmbăta, plecând la plimbare prin capul meu. Până m-am trezit spălând WC-ul (da, şi blondele fac treaba asta, adică cele care n-au alţi sclavi care să o facă pentru ele…) şi căutând peria mea roşie cu capul cotit. Evident, am căutat-o probabil cu privirea o fracţiune de secundă, după care mi-am dat seama că niciodată n-am avut perii roşii în Liverpool. Dar o căutam de parcă nici n-aş fi ştiut asta sau nu ar fi contat şi de parcă vremea, muzica şi asemănarea toaletelor m-au teleportat.
Lumea crede că despre mine-i vorba, mi-a spus astăzi întins pe canapeaua roşie, din cuibuşorul nostru de ilegalităţi. Şi într-un fel are dreptate, căci mi-au scris şi prietene cu care nu am mai vorbit demult, să mă întrebe dacă-s bine.
Postul trecut era despre cel mai iubit fost al meu. Şi nu e un post trist, nici unul despre ce-ar fi putut să fie. E pur şi simplu despre ce bine că n-a fost. Şi că acest el va fi mai fericit cu altă fată, mult mai fericit decât ar fi putut blonda asta procura.
Nu orice despărţire e tragică. Ba unele sunt cele mai bune lucruri care ni s-ar fi putut întâmpla. Atât nouă, cât şi copiilor noştri.
Cu timpul şi cu-n strop de-nţelepciune, durerile se transformă în binecuvântări.
