Cel care întotdeauna mă va fi iubit aşa: cel mai mult

Ştiţi cum există unele locuri care-ţi amintesc de anumiţi oameni, chiar dacă nu ai păşit niciodată împreună cu ei pe acolo? Aşa mie, pădurile Braşovului şi recele neaşteptat din aerul de mai. La fel ca finalul de demult al poveştii noastre de copii îndrăgostiţi. Cu toate că mirarea nu a fost chiar atât de mare, căci venisem oarecum pregătită. Nu pentru vremea rece neapărat, chiar dacă nu mi-am dus altceva decât UGGsii cu mine. Tocurile încă le păstrez pentru alte ocazii. Şi a nins.

Ultima oară când ne-am întâlnit, m-a întrebat dacă mi-e bine. M-a întrebat dacă cel lângă care-mi port atăzi tocuri ştie care apă plată-mi place mai mult şi cum îi rup jumătate din etichetă când ies în club. Ca să ştiu că e a mea. M-a întrebat dacă tot aşa ca un copil dansez şi dac-a învăţat şi el pe lângă mine. Şi dacă nu îmi e mai greu pe tocuri. Mi-a spus că se gândeşte în fiecare seară la mine şi de fiecare dată când trece pe lângă cămin, bibliotecă şi bisericuţă. De fiecare dată când poartă ceva nou şi eu nu sunt acolo să îl critic. Mi-a spus că nu mi-a uitat parfumul şi nici partea preferată pentru somn. M-a întrebat dacă el ştie cum respir înainte să mă trezesc şi care mi-e primul gând de dimineaţă.

N-au fost cuvinte când m-a întrebat şi mă gândesc că … oare am visat?

I-am răspuns că nimeni n-o să mă mai iubescă aşa cum a făcut-o el. Să-mi ştie şi etichetele rupte de la apă. Dar că parfumul meu de astăzi e altul decât cel de ieri. Indiferent de care tocuri aş purta în suflet. Şi că, într-un fel, îi mulţumesc.

Nu sunt cuvinte şi nici tocuri. Ci doar iarnă la-nceput de mai. Care mi-a amintit de o discuţie purtată într-o strângere de mână. După mult timp de când nu ne-am văzut.