Luna: February 2011 (Pagina 2 din 3)

Eu nu aş alege 10 bloggeri

Articolul lui Alexandru Negrea, despre “ce bloggeri ai alege în promovarea propriei afaceri” văd că pune multă lume pe gânduri. Printr-un mecanism simplu, acela de a schimba pur şi simplu punctul de vedere, Alex reuşeşte să-i pună pe mulţi cu botul pe labe, scuzaţi-mi franceza. Pe mine mă uimeşte mirarea publicului în faţa propriilor reacţii şi păreri. Dragilor, întotdeauna schimbarea perspectivei e un exerciţiu foarte bun de imaginaţie! Ar trebui efectuat mai des de fiecare dintre noi, indiferent de situaţie. Că asta cu blogurile e doar o discuţie online, ori în viaţă lucrurile nu sunt atât de virtuale.

Înainte de a răspunde întrebării lui Alex, ţin să precizez un singur lucru: foarte multă lume vrea promovare online în momentul ăsta. Problema e când clientul nu ştie ce vrea, ci ştie doar că vrea. Că bloguri şi twitter şi facebook au ceva exotic şi o sonoritate cunoscută. Deci, vrea şi el, clientul, vreo două bucăţi. Chiar dacă habar nu are cine-i piticu şi despre ce-i vorba la el, dar îl vrea în campanie, că-i aminteşte de povestea cu Albă-ca-Zăpada. Vedeţi, nu merge aşa. Dar, de fapt, merge. Fiindcă în ultimă instanţă, clientul e cel care dă banul şi tot el e cel care decide. Iar aşa-zişii specialişti din agenţii nu sunt nici suficient de convingători, nici suficient de siguri pe ei când dau un sfat de campanie. De ce? Fiindcă nu ştiu nici ei. Şi fiindcă nu au curajul de a contrazice clientul. Eu n-am făcut şcoală de comunicare, am făcut şcoală de stomatologie. Şi ştiu exact când pe ăla săracu’ îl doare sau nu-l doare. Astfel, am posibilitatea să-l avertizez şi să par un soi de zeu în faţa lui. Pentru simplu fapt că eu ştiu o chestie pe care el n-o ştie. Lucru pentru care mă şi plăteşte, de altfel, că, de s-ar descurca singur, n-am mai povesti din astea după 6 ani de facultate… Şi degeaba-mi zice ăla că nu vrea anestezie, că-i e frică de injecţie, că eu fără, n-am cum să-i lucrez. Tocmai fiindcă ştiu precis că mi se transformă din pacient în maimuţă şi se urcă pe pereţi de durere. După care mă înjură, mă dă în judecată şi-mi şi umple târgul că-s cretină. E clar? E foarte important SĂ ŞTII. Şi să-i transmiţi clientului încrederea că eşti un zeu. (Nu zic să promiţi marea cu sarea, însă, credeţi-mă, unele propuneri care vin n-au nici cea mai vagă legătură cu cine eşti tu ca blogger. Nu că aş fi eu mare şmecherie, dar s-a întâmplat de câteva ori să cer sume mari spre foarte mari pentru o postare, doar fiindcă n-am ştiut cum să refuz. Fiindcă n-ar fi înţeles. Fiindcă nu-mi citiseră niciodată blogul, ci doar statisticile despre el. Mare greşeală!)

Atunci, dacă aş avea buget pentru campanie, în loc de 10 bloggeri, aş alege vreo 2-3. Pe ăştia i-aş face un fel de pinguini ai mei, le-aş explica despre ce-i vorba-n propoziţie şi i-aş implica-n campanie. Fiindcă întotdeauna o idee ţi se pare mai bună atunci cînd e a ta. Respectiv a lor. E un soi de ataşament ciudat faţă de proprietatea intelectuală. Şi automat, ca pinguin, altfel o pui în aplicare. Ideea. Conceptul. Cei care transmit mesajul trebuie implicaţi nu doar în procesul de “ia şi dă mai departe”, ci trebuie ei înşişi să fie mesajul. Nu cred în unitatea conceptului unei campanii în blogosferă, unde fiecare se transmite pe limba altuia şi nu a sa, pe propriul blog. Atunci când începi să vorbeşti limbi străine, nimeni nu mai înţelege nimic. Decât că o faci pentru bani. Ceea ce nu e de condamnat. Însă, dacă tot o faci şi banii oricum îi primeşti…de ce să nu fie şi distractiv. Însă genul acesta de campanii presupune o pregătire minuţioasă, că investeşti nu numai bani în cei 2-3 bloggeri, ci şi timp şi energie. Dar mi-aş alege oamenii pe sprânceană, pentru a fi sigură că după training şi efectuarea plăţilor, nu mă trezesc că-şi dau cu firma-n cap. Cu firma mea, that is.

Vedeţi, în ultima vreme am fost implicată în diverse proiecte de promovare online. Şi am stat de vorbă cu alţi pinguini ca mine, care boscorodeau că lor nu le place să scrie la comandă, că lor nu le place brandul, că e de hahat, etc. Nu am înţeles de ce. Fiindcă oamenii, la fel ca mine, erau plătiţi să scrie despre ceva. Şi totuşi, o făceau cu greutate. Sau chiar scârbă. De ce? Fiindcă banii erau ai lor, dar ideile nu. De asta zic, sunt lucruri care conving mai bine chiar şi decât banii: ideile.

Într-un acces de iubire

Ca să nu vorbim de iubire astăzi şi să-i lăsăm pe alţii să o facă. Noi să ne manifestăm (după cum ziceam cu ironie în postul anterior). Dar să nu ne manifestăm clasic, ci să “go different”. O colegă de la Cluj participă la un concurs foto, unde i se promit lentile de contact câte să-i ajungă următorul an întreg!

Anda Raicu. M-a rugat să scriu un articol de susţinere. Aşa că scriu. Nu pentru lentile, că premiul în sine pentru mine nu reprezintă nimic. Eu port ochelari. Nici pentru brand, că nu-l cunosc. Repet, eu port ochelari. Dar pentru că m-a rugat. Şi pentru că orice rugăminte a unui fost coleg trage cumva altfel la cântar. Nu-i aşa? Nu ştiu dacă va câştiga (cu toate că-mi zicea că e pe locul 2), dar poate mai important decât asta e să ştie că a mai susţint-o cineva. Poate despre asta sunt şi concursurile acestea (bine, în afară de trafic, advertising şi like-uri infinite). Dar fără lentile oricum nu cred că o să stea. Vorba aia, doar nu-i poate băga pacientului degetele-n ochi… Însă e bine să ştie că blondele au votat-o. Şi dumneavoastră?

(Eu am votat-o aici cu 2 adrese de mail, la care însă ÎNCĂ mai aştept mail ca să le confirm. Şi da, le-am căutat prin spam.)

Deseară să nu mâncaţi (prea mult)

În afară de nenorocirea aia de pe facebook, care mă combina cu câte doi dubioşi pe oră, anul ăsta n-am simţit agresiunea Sfântului Valentin. Şi cine ştie, unora le-o mai fi şi plăcut…

Ce faceţi azi, sărbătoriţi?

Îndrăznesc următoarele şi zic: dacă aveţi unde, aveţi cu cine şi aveţi cu ce ($$$), luaţi-vă o masă în oraş deseară, cu toate că mai util ar fi un pat. Şi nu în oraş, ci în intimitatea unui număr de 4 pereţi, că altfel nu prea e legal la noi în ţară. Dar mesele sunt cele mai la modă, aşa că, probabil deja aveţi rezervare pe undeva. Sau vreun bookmark la o pagină de comandat de pe net. Tot un fel de rezervare… Oricum, sfatul meu e că deseară trebuie să alegeţi: Ori mâncare ori iubire. Că iubirea cu burta plină şi capul greu nu e deloc ca în filme. În realitate, după o cină copioasă, oamenii se descheie la nasturi fiindcă îi strâng pantalonii peste burtă şi peste nimic altceva. Dar bineînţeles, puteţi încerca. Apoi să nu ziceţi că nu v-am zis.

Dacă tot aş hotărî să fac ceva de ziua asta, eu nu m-aş duce să mănânc. Doar asta fac în fiecare zi!

sursa

Mie nici acum nu-mi place să citesc

Acest post începe de la un RT pe care l-am dat:

@SiBlondeleGand normal. Atitudinea conteaza! 🙂 RT @ImpreunaReusim: We shouldn’t teach great books; we should teach a love of reading

După care, Simona a povestit aici despre pasiunea ei de a citi, care a venit modelată de tatăl ei şi dorinţa de a se eschiva de la mersul la piaţă (ştiu şi eu cum e să te trimită de 3 ori după 3 ouă :p). Simona mă întreabă de unde mi-a venit mie pasiunea pentru citit, iar eu îi răspund că încă o mai aştept.

Ştii, Simona, nu cred că plăcerea ta de a citi vine de la tatăl tău, ci de la tine. Fiindcă altfel ţi-ar fi putut da cele mai cu prinţese poveşti şi tot nu s-ar fi lipit nimic. Şi în ceea ce priveşte cuvintele scrise în vocabular, mie doar gândul la aşa ceva îmi dă fiori pe şira spinării. Am citit foarte puţin la viaţa mea şi asta fiindcă eu credeam că a citi o carte presupune un dicţionar, un creion şi un vocabular cu două coloane, apoi un caiet pentru rezumat. Şi înainte de toate, o listă de lecturi obligatorii (că la cele suplimentare nu ajungeam niciodată). Iar pentru mine, toate astea erau prea mult. Mă scârbeau în asemenea hal, încât nici nu mai voiam să mă apuc. Atunci nu înţelegeam că plăcerea cititului nu e despre cu ce rămâi după, ci despre cum simţi în timp ce. Simona, nu suntem suma cărţilor citite. Tocmai fiindcă putem citi fără a înţelege. Iar eu nu cred că sensurile stau în dicţionar. Majoritatea cuvintelor din vocabularul meu le-am achiziţionat din mers, din contexte, din trăiri care mi le-au explicat mai complex decât aş fi putut citi vreodată. Ştiam demult la ce se referă “a revela” şi “a releva”, când am înţeles ce-i aia o revelaţie. Asta aşa doar, ca exemplu.

Iar în momentul în care mama şi-a dat seama că repulsia mea faţă de cărţi ar putea deveni periculoasă, a luat atitudine. Femeia a-ncercat: mi-a pus cărţi în mână, eu le-am pus la loc. Ba la un moment dat, ştiu că mi-a propus să-mi dea 100mii pe carte citită. Fără nici un fel de alte obligaţii. Nici nu m-ar fi pus să-i povestesc, da’ să-i mai scriu rezumate. Doar să-i spun că am citit. Iar 100mii pe vremea aia erau bani. Crezi că m-am îmbogăţit? Habar n-am care erau valorile mele pe vremea aia, da’ se pare că nu apreciam de nici unele…

Ştii când am început să citesc? În facultate. Când brusc lucrurile au început să se descopere. Când am scăpat de sub sclavia “lecturilor obligatorii” şi a listelor cu pagini interminabile. Am ajuns la şcoală şi, în sfârşit, am reuşit să simt că sunt liberă să citesc pentru mine. Nu pentru profe, nu pentru bani, nici măcar pentru mama. Ci pur şi simplu pentru mine. Deci da, ăsta e momentul în care mi s-a schimbat atitudinea. Iar azi pierd ore-ntregi prin librării. Mă uit cu poftă, gust din fiecare, dar nu le iau multe acasă. Nu îţi imagina că am recuperat vreun pic din timpul pierdut. Probabil, în timp ce tu stăteai în pat şi citeai, eu mergeam la piaţă după pătrunjel. Sau mă jucam, culmea, de-a şcoala. Sau poate chiar mă uitam la clasicele telenovele ale anilor ’90. Dar nici astăzi nu citesc. E adevărat că am cărţi întregi terminate pe WC, dar n-ai să mă vezi niciodată în capul patului, cu ochelarii pe nas şi veioza aprinsă. Sau poate pur şi simplu, n-am întâlnit încă “acea” carte. Nu ştiu, încă o aştept.

p.s. Nici nu am citit vreodată o carte care să nu-mi placă. Fiindcă nu reuşesc să trec de prima pagină… (Bine, excepţie făcând romanul ION, pe care l-am halit în 3 zile, tocmai fiindcă tortura era atât de mare, încât simţeam că daunele vor fi iremediabile dacă prelungesc chinul. Şi am preferat să termin repede. A, dar cred că era în perioada în care exersam cititul în diagonală 😛 Cu toate că durerea nu trecea mai repede deloc. Încă mai trag după asta.)

Două melodii care îmi cresc buna dispoziţie

Nu ştiu dacă le-am mai pus pe blog, dar pe facebook le-am vehiculat, să zic aşa. Le ascultam în perioade fericite ale anului trecut, pe un repeat obsesiv şi alternativ. Când una, când alta. Unde repeat obsesiv nu e pleonasm nici măcar la periferia sensurilor. De obicei, melodiile care-mi plac se decolorează rapid de la expunerea prelungită la repeat. De data asta însă, şi pe astea două, nu numai că le-am decolorat, dar le-am- practic- dispărut, de cât le-am ascultat. În orice fel în care cineva ar putea dispărea ceva. Şi de disperat, probabil i-am disperat pe mulţi, aşa că nu era să vă ratez tocmai pe dumneavoastră!

Luaţi de consumaţi! Repeat fără număr, că-s rezistente! Pe probatelea 🙂

Din motive necunoscute, nu pot posta clipurile, dar pun linkuri: unu şi doi.

Ieri, în metrou

Discuţiile la care iei parte fără voia ta sunt o sursă inepuizabilă de …ceva. Că uneori te distrează, alteori te minunează sau de cele mai multe ori te enervează, să zicem că sunt o sursă de divertisment. Ca atunci când mă nimeresc dimineaţa cu butonatul la Răzvan şi Dani, dar măcar apreciez că se scălâmbăie mult mai simpatic decât ştirile protv, care fac inventarul accidentelor mortale de cu-o noapte-nainte.

Doi puşti, poate la vreo 15-16 ani, poate-s generoasă. Tipici, cu nimic ieşiţi din comun. Ăsta unul: lung şi firav, aşa cum le stă bine băieţilor înainte să se facă bărbaţi. Cu toate că individul va surprinde stimabilul cititor (sau spectator din metrou) până la finalul poveştii. Dar departe de a aduce măcar cu vreun Dylan sau Brian, că tot îi pomenirăm anterior. Adică, indiferent pe ce tip, Mars, Snickers, Twix sau Bounty ai fi, pe ăsta tot nu l-ai fi crezut vreun macholică fără frică.

–         Mi-a cerut cana, mă, auzi, la ce i-o mai trebui! Cică eu şi-aşa nu mai am ce face acum cu ea şi să i-o dau înapoi.
–         Cana? Care „cana”? întreabă celălalt puternic debusolat, dar cu oarecare supunere în faţa maestrului în ale amorului, ce-i stătea în faţă. Maestrul, că amorul mă-ndoiesc. De fapt, şi de maestru, că na…
–         Mă duc şi i-o agăţ de clanţă şi fug, numa’ să n-o mai văd. Dacă îi trebe cană, cană îi dau! (Maestrul nu înţelegea că revendicarea unui obiect dintr-o fostă relaţie nu face referire la obiect, ci la relaţie. Indiferent de vârstă şi de obiect. Uneori chiar şi de relaţie. Fiindcă atunci când nu-ţi mai pasă, îţi bei ceaiul din pahar. Şi-l bei cu plăcere. Doar că unii se conving mai greu.)
–         Dada, o poţi pândi când e doar ea acasă (astea sunt deja din categoria filme poliţiste!) să-i prinzi cana de o toartă… Dar poate nu e idee bună, că atunci, când ea deschide uşa, cade cana şi se sparge… (La care, pe ăstalalt, pe maestrul cu freză răsgelată, îl umflă un râs în propriile pene subponderale.) Aaaa… asta era şi ideea! Să i se spargă cana nenorocitei! (tocmai se auzise o bubuitură, îi picase ăstuia fisa)
–         Mi-am pierdut cu ea 8 luni din viaţă.
–         8 luni? Şi nimic?
–         Nimic, frate, nimic. 8 luni. Da’ lasă că, acu’ în 3 săptămâni, am scos pârleala.
–         Mă, da’ nu-i cam panaramă? (mic, da’ tupeist ăsta micu’. Ori sinceritatea dintre copiii din ziua de astăzi mă depăşeşte cu o viteză supersonică. Pe principiul, prietenul la nevoie se cunoaşte: când ai găsit o panaramă, prietenul vrea să se asigure că este un loc şi pentru el! În agenda ei, desigur…)
–         Da’ nu, mă, că nu tre’ să se spargă cana…

După care am ajuns la Universitate. Ei au rămas acolo, iar eu cu convingerea că oricâtă pârleală, tot la cana aia îi stătea gândul. Şi la obiecte pierdute. Sau relaţii? Of, ce ţi-e şi cu băieţii ăştia. Sunt nişte futăcioşi sufletişti. Însă, de obicei, pe rând: futăcioşi şi sufletişti. Nu credeţi?

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 124 queries in 0.214 s