Luna: February 2011 (Pagina 1 din 3)

Poveste de mărţişor

Eram în clasa a noua şi proaspăt despărţiţi. După un revelion cu declaraţii de dragoste şi versuri cântate, el a descoperit o comoară mai puţin ascunsă decât a mea. La o fată mai mare, mai brunetă şi mai disponibilă. Iar pe mine m-a lăsat să le măsor fiecare îmbrăţişare şi întâlnire după tocul uşii clasei noastre. De parcă ăla ar fi fost singurul loc de pupat din lume. Sau din liceul nostru, cel puţin. Pe fata cu pricina nici în sfânta zi de astăzi nu o pot vedea la faţă, fără să mi-o imaginezi rasă-n cap, aruncată la şobolani, fantezii din astea cu reminiscenţe sincere. Cu toate că mi s-a spus că e şi ea un om normal…

Cert e că şi acum îl văd cum a venit la mine cu un mărţişor galben. Era un smileyface, care zâmbea în toată puterea galbenului. Şi mi-a zis aşa: “Mărţişorul ăsta nu-nseamnă nimic.”

Ştiam. Că eu în clasa a noua aveam principii şi nervi pe tocul de la uşă. Dar aveam şi dreptul la momentul ăla, acolo, să mă bucur măcar puţin. De un mărţişor galben, care deja-mi râdea parcă în ciudă. La el oricum nu m-aş fi întors, deci teama sa de hărţuieli adolescentine nu era deloc fondată. Eu eram îndrăgostită, nu proastă.

Dar de mărţişor m-aş fi bucurat. Măcar până la următoarea pauză.

———————–

Precis nu e cea mai de soi poveste, dar e prima care mi-a venit în cap când am citit despre leapşa pe care mi-a dat-o Dragoş. Zice să spun o poveste de mărţişor. Aveţi şi dumneavoastră? (Nina a onorat leapşa cu o povestioară drăguţă)

Răspuns: 7 zile!

Domnii s-au înghesuit să-mi dea dreptate la întrebarea aceea cu cosmeticele care hidratează atât de bine, încât devii dependent de ele!

Însă altcineva, nu s-a mulţumit cu vorbe, ci a răspuns cu fapte. Fiindcă erau în “problemă” şi în putere, cei de la Garnier au venit cu o propunere foarte interesantă. Un nou lapte de corp, Intensive 7 Days, care face o promisiune destul de curajoasă: hidratează şapte zile întregi! Nopţile, incluse. 😉

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie chestia asta îmi convine, fiindcă de fiecare dată după ce fac duş, mi-e o lene groaznică să mă dau cu lapte de corp. Aşa că ideea de “o dată şi bine” mă încântă de-a dreptul! Ca să nu mai zic de domni (că totul pe lumea asta are legătură cu ei, chiar şi trusa de smacuri), care cu siguranţă vor aprecia o piele hidratată, dar fără “unsoarea” care vine la pachet cu aproape orice unt de corp, loţiune (etc) care şi face ceva în afară de a mirosi frumos. Dragilor, ştim. Nu sunteţi fani ai cremelor noastre de faţă, nici ai uleiurilor de corp, decât în filme sau în pat la alţii, dar niciodată la voi sub plapumă. Însă iubiţi o piele fină şi caldă, că doar nu vorbim de genţi sau pantofi.

Deci, vedeţi, cu noul Garnier, tocmai am dovedit că, într-un fel, chiar le putem avea pe toate. Şi noi şi ei.

p.s. Presimt că se lasă cu cadouri “hidratante” de 1 martie. Ca să ţină până pe 8! Şi să sărbătoriţi ziua femeii cât mai frumos.

https://www.siblondelegandesc.ro/2011/02/21/hidratarea-uite-o-nu-i/

Am rămas fără hobby…

Ştiu.

Au vorbit ei doi şi au ajuns împreună la această concluzie. Că blogul nu mai e ce-a fost pe vremea când tata nu îl citea. Pe vremea când nimeni nu îl citea. Şi tocmai în asta-i stătea farmecul. Că nu era un discurs studiat, ci unul involuntar, ca amintirile alea care vin fără să le chemi. Pe vremea aia nu scriam texte, ci simţeam cuvinte. Şi le simţeam cu toţii. Ăia doi, trei care eram. Şi pe vremea asta simt, doar că mi-e frică să mai simt aşa în văzul lumii. Cu toate că monitorul a rămas tot unul şi nici tastele nu s-au înmulţit. Dar s-a aglomerat în mintea mea şi cred că am pierdut ceva. Simt că mi-am vândut scrisul, când, de fapt, mi-am vândut doar timpul.

În cea mai sinceră încercare de a recupera acel ceva, mărturisesc aceasta. Şi ştiţi, de când am internet pe telefon, nu mai am nici bucuria aia de a merge să mă conectez, să văd ce se mai întâmplă. Acum ştiu tot timpul ce se-ntâmplă. Ceea ce-mi salvează o grămadă de timp. Pe care l-aş putea folosi într-un alt hobby…

Şi nu, acest post nu e ca să cer sugestii. Idei am şi eu. Cu timpul voinţa stau mai prost.

Azi m-am simţit vinovată, când, de fapt, eram rebelă

Uneori sunt foarte încăpăţânată. Alteori, puternic influenţabilă. În funcţie de zodie, în funcţie de vreme, în funcţie de gust, în funcţie de gustul cui, habar nu am. Cert e că uneori până şi mie mi-e greu să mă suport; mama ar trebui să primească un premiu.

Niciodată nu mi-au plăcut sarmalele. Sau chiftelele. Nici cerceii lungi. Sau întrebările interminabile ale altora. (că pe-ale mele, măcar le spun în gând şi obosesc singură) Nu mi-a plăcut când eram mică faptul că trebuia să mănânc, să dorm şi să spun poezii-n germană atunci când voiau ei. Nu mi-au plăcut cratiţele cu mâncare la pachet şi nici insistenţele care veneau împreună cu ele. Fiindcă de foame n-o să mor niciodată, iar, deocamdată, cred că putem vorbi de lucruri mai frumoase decât cadavre de pui rumenite în tigăi. N-am nimic cu puiul, ba chiar îmi place şi-l mănânc.

Adesea am stricat programul altora, fiindcă planurile mele erau mai importante. Adesea mi-am băgat picioarele în promisiunile făcute mie însămi şi furculiţa, în pireo-frişca făcută acasă. Sau prăjiturile bunicii. Şi toate astea, la aceeaşi masă 😛 Niciodată n-am avut sentimentul că aş aparţine de ceva. În afară de şcoala generală. În liceu, când toată lumea ieşea cu colegii de clasă, eu eram mai prietenă cu cei mai mari. Într-a doişpea, când colegilor mei li se striga ultima dată catalogul, eu nu eram acolo, ci în altă clasă, cu alt coleg de bancă. Mişcarea din A în B a fost una din cele mai fericite ale vieţii mele. Apoi, la facultate. Am încercat de toate. În primul an, când toţi se străduiau să facă impresie bună la stagii, eu mă străduiam să nu adorm la ore. Era grea viaţa în cămin pe vremea aia, puţin somn, mult Seven şi Obsession. Apoi, în anul doi, când mi-au ajuns petrecerile până peste cap (şi acum mă întreb cum am supravieţuit acelei sesiuni de iarnă fără nici o restanţă şi chiar cu bursă la activ! ce face tinereţea din om…), am hotărât să mă aşez la casa mea. Când lumea încă se adapta la viaţa studenţească, eu îmi exercitam varianta de fată cuminte, un soi de casnică fidelă şi dusă la biserică. Dar când altarul se simţea mult prea aproape şi tiparele fericirii altora se instaurau încet şi-n realitatea mea, am hotărât că  e prea simplu ca să-mi placă şi-am dispărut din peisaj. La propriu, căci m-am mutat la Bucureşti. Acum, în anul şase, când colegii mei fac planuri de căsătorie şi caută nume pentru prunci, eu încă mă mai joc cu păpuşile. De câteva ori pe săptămână, când mă nimeresc la nepoţica mea. Uneori nici ei nu-i vine să creadă.  Când unii se maturizează, alţii au din nou 1 an şi jumătate…

Asta nu e povestea vieţii mele în 10 propoziţii, ci demonstraţia singurei teoreme care-mi mai ridică moralul la ora asta: nu sunt vinovată, ci doar rebelă. Acesta e sentimentul care m-a chinuit dintotdeauna, mi-a explicat o prietenă zilele trecute. Şi a făcut lumină în capul meu bântuit de-atâtea controverse. Mi-a spus că sunt o rebelă, dar fără să mă afişez. N-am ştiut asta până acum, că m-aş fi lăudat mai repede. 😉

Doar am resimţit neadaptarea la mese împănate şi rime stricate. Şi m-aţi pedepsit pentru asta. Astăzi, încă o dată. Ştiţi, uneori mi-ar plăcea să-mi placă sarmalele, Cola şi ţigările. Dar sunt atât de banale, încât nici în text nu-mi place cum le şade.

Continuare

Hidratarea- uite-o, nu-i!

Cam ăsta-i sistemul în care funcţionează hidratarea pielii la mine, căci despre asta-i vorba. Ţin minte încă din adolescenţă, unde toate fetele de vârsta mea se confruntau cu pielea grasă, iar eu nici măcar la capitolul ăsta nu mă puteam integra în discuţii. Şi până în ziua de astăzi, poveştile despre vopsele de păr şi lacuri de unghii mă depăşesc după primele 2 minute. Iar asta, dintr-un singur motiv: că-mi place să vorbesc doar eu, de parcă aş fi un fel de guru trendsetter. Când colo, vopseaua mea de păr se găseşte în Supermarket, iar stilistul e unul personal şi împarte un nume de familie cu mine: mama. Până acolo cu pretenţiile!

Dar, când vine vorba de hidratarea pielii se schimbă situaţia şi standardele. Iar de când cu noul meu job (cu toate că azi-mâine împlinesc un anişor, încă mi se pare “noul” job; de parcă ar fi existat vreun “vechiul” sau de parcă m-aş putea plictisi vreodată…), mi-au trecut pe piele o groază de produse. Dar n-o să vă ameţesc povestindu-vă cum am învăţat ce înseamnă pielea mea şi ce pretenţii are ea de la mine, ca să-mi permit şi eu să vreau ceva de la ea… n-o să vă spun nici câte creme “de soi” am aruncat la gunoi în maxime şi-njurături, ci am doar o întrebare să vă pun:

Pentru voi, CE ÎNSEAMNĂ HIDRATAREA?

Şi vorba unui prieten: “Dacă tot sunt aşa de grozave cosmeticele tale, de ce trebuie să te dai în fiecare zi?”

În căutarea răspunsului personalizat, Garnier vine cu un joculeţ haios, sub forma unei aplicaţii pe facebook: Timp de 5 zile, descoperi cifrele ascunse în imagini, le treci în câmpurile speciale, iar la final faci calcule! Mai multe nu zic… 😉

Cel mai deştept prieten

Ştiu că omul leagă în viaţă diverse tipuri de prietenii: unele de băut cafele, altele de ieşit la ţigară, unele de confidenţe, altele de mers la agăţat. Comparaţia dintre ele nu cred că îşi are locul, la fel cum e greu să compari iubirea pentru părinţi cu iubirea pentru amantă. Însă, de ce să nu recunoaştem, fiecare îşi are scopul ei în scurta-i existenţă. A prieteniei în viaţa cuiva. Cred puternic în circumstanţe şi ocazii, în legături facilitate şi în puţine prietenii din categoria “pentru totdeauna” şi “indiferent ce s-ar întâmpla”. Fiindcă mie mi s-au întâmplat mereu până la proba contrarie. La fel şi cu bărbaţii. Toţi sunt buni, până-şi dau arama pe faţă. Sau prima aventură, de gol. (Cu toate că e ciudat să vină chestia asta tocmai de la mine..) Da, uneori am senzaţia că e chestie de timp şi de ocazii pentru a arăta cât de bun prieten eşti.

Iar astăzi, când am simţit o bucurie revărsată printr-un sms de la o bună prietenă care-mi împărtăşea o mare veste, m-am simţit mândră de ea, chiar dacă n-aveam nici un drept. Şi am nominalizat-o cu succes la titlul de cea mai deşteaptă prietenă. Nu, nu caut s-o felicit pe această cale, căci asta am făcut-o atunci imediat, chiar dacă ştiam că nu poate vorbi la telefon. Doar mă laud. Că am prietene care au motive să ne bucurăm. Da, e important şi asta la un prieten. Să fie deştept. Că cine ştie, poate se ia! 😉

Pagina 1 din 3

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 142 queries in 0.237 s