Uneori sunt foarte încăpăţânată. Alteori, puternic influenţabilă. În funcţie de zodie, în funcţie de vreme, în funcţie de gust, în funcţie de gustul cui, habar nu am. Cert e că uneori până şi mie mi-e greu să mă suport; mama ar trebui să primească un premiu.
Niciodată nu mi-au plăcut sarmalele. Sau chiftelele. Nici cerceii lungi. Sau întrebările interminabile ale altora. (că pe-ale mele, măcar le spun în gând şi obosesc singură) Nu mi-a plăcut când eram mică faptul că trebuia să mănânc, să dorm şi să spun poezii-n germană atunci când voiau ei. Nu mi-au plăcut cratiţele cu mâncare la pachet şi nici insistenţele care veneau împreună cu ele. Fiindcă de foame n-o să mor niciodată, iar, deocamdată, cred că putem vorbi de lucruri mai frumoase decât cadavre de pui rumenite în tigăi. N-am nimic cu puiul, ba chiar îmi place şi-l mănânc.
Adesea am stricat programul altora, fiindcă planurile mele erau mai importante. Adesea mi-am băgat picioarele în promisiunile făcute mie însămi şi furculiţa, în pireo-frişca făcută acasă. Sau prăjiturile bunicii. Şi toate astea, la aceeaşi masă 😛 Niciodată n-am avut sentimentul că aş aparţine de ceva. În afară de şcoala generală. În liceu, când toată lumea ieşea cu colegii de clasă, eu eram mai prietenă cu cei mai mari. Într-a doişpea, când colegilor mei li se striga ultima dată catalogul, eu nu eram acolo, ci în altă clasă, cu alt coleg de bancă. Mişcarea din A în B a fost una din cele mai fericite ale vieţii mele. Apoi, la facultate. Am încercat de toate. În primul an, când toţi se străduiau să facă impresie bună la stagii, eu mă străduiam să nu adorm la ore. Era grea viaţa în cămin pe vremea aia, puţin somn, mult Seven şi Obsession. Apoi, în anul doi, când mi-au ajuns petrecerile până peste cap (şi acum mă întreb cum am supravieţuit acelei sesiuni de iarnă fără nici o restanţă şi chiar cu bursă la activ! ce face tinereţea din om…), am hotărât să mă aşez la casa mea. Când lumea încă se adapta la viaţa studenţească, eu îmi exercitam varianta de fată cuminte, un soi de casnică fidelă şi dusă la biserică. Dar când altarul se simţea mult prea aproape şi tiparele fericirii altora se instaurau încet şi-n realitatea mea, am hotărât că e prea simplu ca să-mi placă şi-am dispărut din peisaj. La propriu, căci m-am mutat la Bucureşti. Acum, în anul şase, când colegii mei fac planuri de căsătorie şi caută nume pentru prunci, eu încă mă mai joc cu păpuşile. De câteva ori pe săptămână, când mă nimeresc la nepoţica mea. Uneori nici ei nu-i vine să creadă. Când unii se maturizează, alţii au din nou 1 an şi jumătate…
Asta nu e povestea vieţii mele în 10 propoziţii, ci demonstraţia singurei teoreme care-mi mai ridică moralul la ora asta: nu sunt vinovată, ci doar rebelă. Acesta e sentimentul care m-a chinuit dintotdeauna, mi-a explicat o prietenă zilele trecute. Şi a făcut lumină în capul meu bântuit de-atâtea controverse. Mi-a spus că sunt o rebelă, dar fără să mă afişez. N-am ştiut asta până acum, că m-aş fi lăudat mai repede. 😉
Doar am resimţit neadaptarea la mese împănate şi rime stricate. Şi m-aţi pedepsit pentru asta. Astăzi, încă o dată. Ştiţi, uneori mi-ar plăcea să-mi placă sarmalele, Cola şi ţigările. Dar sunt atât de banale, încât nici în text nu-mi place cum le şade.
Continuare
