Aveam la un moment dat un iubit, care mi-a dăruit o carte tare deşteaptă: Fii propriul tău şef! De fapt, nu mai ştiu dacă mi-a dăruit-o, dar sunt sigură că încă o o mai am. Nici nu mai ştiu sigur dacă am citit-o pe toată, dar sunt sigură că n-am înţeles nimic.
De când lucrez, am şefi. Nu vă imaginaţi vreo scorţoşenie înfiinţată într-un scaun de piele după o masă lungă de lemn scump. Dar de şefi – numai de bine! Ai mei sunt oricum şi mai frumoşi şi mai deştepţi decât ai voştri, doar suntem la mine pe blog! La voi acasă faceţi cum vreţi…
Ideea era că a intrat în viaţa mea acest concept de „şef”, de care doar am auzit până acum, dar nu am cunoscut aşa ceva. Iar articolul ăsta nu are nici o legătură cu alţi oameni decât cu mine. Cu felul în care mă comport în postura unui „om cu şef”.
Să mă explic puţin: la noi acasă, niciodată nu a existat vreun şef. Adică, nu în sensul ăla, în care să vină tata acasă tunând şi fulgerând beep-uri despre „şef”. Nici în sensul ăla în care mama să îmi spună vreodată că n-o lasă „şefa” la serbare. Adică, în tot universul existenţei mele, şefii erau prezenţi prin filme şi discursurile adulţilor plictisiţi de viaţă (că cei entuziasmaţi nu vorbeau despre, ci erau chiar ei: şefi!). Cam atât.
Şi dintr-o dată, mă trezesc eu să-mi iau şef.
Nu ştiu vouă ce vă fac şefii voştri, dar pe mine m-au învăţat ceva despre mine. Că din cuvântul lor nu ies, dar dintr-al meu, adesea. Că, dacă m-aş respecta pe mine măcar atât cât îi respect pe ei, aş fi mult mai deşteaptă, mai frumoasă şi mai târziu acasă. Chiar şi când sunt obosită sau n-am timp sau mi-e poftă.
Ce trist că s-a ajuns aici. Ce noroc că nu s-a rămas înainte de „aici”.
