Luna: July 2010 (Pagina 2 din 3)

Mi l-a cucerit!

Ştiţi sentimentul ăla când pleci undeva şi simţi că ai uitat ceva? Şi te uiţi de zece ori în baie, de zece în dormitor, mai verifici o dată geanta (telefoane, portmoneu, acte?) şi tot  neliniştit pleci de acasă, iar când ajungi la destinaţie constaţi că ai uitat periuţa de dinţi? Sau, mai nou, am parte de alta senzaţie. Când ştiu că într-o anumită zi aveam ceva important de făcut şi ştiu că ziua aia a venit, dar nici să mă pun în cap că nu-mi amintesc despre ce era vorba! Ale tinereţii semne…
Mda, aşa a fost ziua de 17 iunie, când s-a întâmplat minunatul seminar cu Oana Cuzino, pe care îl trecusem într-o agenda virtuală în capul meu blond. Şi de care uitasem cu desăvârşire, sub chinul acelui sentiment descris mai sus. E drept, eram printre examene şi … scuzele pot continua…

Ideea e că îmi pare tare rău că nu am văzut-o, că nu am auzit-o şi că scriu acest post din impresiile fetelor (Andreea, Adina, Sonia ), nu din ale mele personale. Bine, pe 8 iulie a fost un fel de “bis” la Constanţa, unde aş fi fost asteptată cu bucurie de cineva recent cunoscut (unii oameni te uimesc în cele mai frumoase moduri cu putinţă!), dar. Dar punct, că încep sa ma enervez. Pe 9 am avut ultimul examen.
Bine, mai există varianta conferinţelor de pe facebook. Prima dintre ele a fost moderată de Gabriel Arsene – medic primar dermatolog şi a durat 4 ore!!! Incredibil. Rămânem geană pe ei, că mai urmează. (Înregistrarea celei de-a doua conferinţe moderate de Alice Năstase şi Cătălina Coca e aici).

Iar dincolo de detaliile trecutului cu care v-am umplut retina, aflaţi că Dove mi-a cucerit şi prietenul. În ultima vacanţă în care am fost, la hotel aveau gama Dove. Şi numa’ îl auzi că iese din baie, minunându-se. Cât e de catifelat. El. Acum, îmi face concurenţă. Şi gelul l-a pus pe lista de cumpărături. Oare, dacă îşi ia Dove, n-o să mai aibă nevoie de mine?

Zborurile alese isi asteapta pasagerii

Am fost in vacanta cateva zile. De fapt, inca sunt. Acum astept sa treaca timpul, ca sa ma aduca inapoi in rutina mea din Bucuresti, pe care am lasat-o cu greu. Atat de greu, incat era sa pierd avionul.

Sunt lucruri care trebuie sa ti se intample ca sa inveti alte lucruri despre tine. Sunt altele, care ti se intampla ca raspuns la intrebarile pe care le-ai lansat Universului. Si apoi sunt lucruri care urla in tine in fiecare secunda, dar fiindca sunt la plural nu iti poti da seama care urla mai tare. Apoi te trezesti in aeroport ca proasta, ca iti pleaca avionul si tu nu esti in el. Si in momente din astea, iti vine in asemenea hal sa urli, incat totul incremeneste in tacere. Iar inauntrul tau doar suspinele mocnesc cu ecou. Regretele. Si ciuda. Pentru acea fractiune de secunda in care ai uitat unde ai pus entuziasmul. Bucuria. Si dorul.

Pacatele ni le platim singuri. Iar eu n-o sa mai fac niciodata: sa uit cat sunt de norocoasa. Ca am biletul de avion. Fiindca, stiti, putini sunt cei alesi sa zboare. Si daca ati prins vreodata aripi, nu le lasati sa vi se-nchida. Fiindca nimeni niciodata nu a putut sa zboare fara ele. Nu stiu cum ai putea crede altceva. Sau cum ai putea pierde un avion.

————————–

Acest post este in semn de multumire pentru Wizzair. Maine in zori aterizez pe Baneasa si ma interesez cine a fost doamna din tura diminetii in care am decolat. Am o cutie cu bomboane pentru dansa. Va spun doar atat: am ajuns in aeroport cu 5 minute inainte de decolare. Concret, m-au salvat check in -ul online si bunavointa unei doamne carliontate. Avionul a plecat cu intarziere, dar fara nici o blonda in minus la bord. Iar eu m-am trezit din galagia mea de dinauntru. Uneori, propriile noastre ganduri polueaza.

Intr-o zi voi scapa de ele. Si doar voi zbura. Fiindca atunci cand avionul te asteapta inseamna ca acela este zborul tau.

Ati crede ca-i filozofie ieftina. Incercati pe pielea dv si mai vorbim.

Dedesubturi delicate

A fost o eră când credeam că motivul pentru care nu putem (răs)purta chiloţi fără elastic sau sutiene semirupte e că (aşa spunea bunica) niciodată nu ştii pe unde te ia cu leşinul şi te trezeşti la spital că te faci de mândra minune! O vreme chiar credeam că din cauza asta aruncăm la gunoi lenjeria intimă şi pijamalele uzate. Că doar în rest nimeni nu le vedea!

La Cluj aveam o prietenă (o mai am şi acum) pasionată de lenjerie intimă. Era genul de fată pe care orice bărbat visează să o aibă drept iubită. Ştiţi cum era la ea în dulap? Seturi de sutiene şi bikinei (şi tata citeşte blogul, de aici nevoia de acest diminutiv, cu toate că el ştie că şi eu port chiloţi. E un obicei pe care-l am de mică.), cu etichete scumpe, agăţate pe umeraşe, păstrate ca nişte mărgele rare în dulap. Ea m-a învăţat cât de frumoasă poate fi orice femeie când o scoţi din chiloţocii de bumbac şi o laşi în cei din dantelă. Iar farmecul vine tocmai din faptul că asta e o frumuseţe prea puţin evidentă, e una ghicită doar de cei cu ochi fin şi obraz subţire. Tot ea m-a învăţat că lenjeria pe care o porţi nu e despre cine te vede, ci despre cum te simţi.

În această eră şi mie îmi plac dantelele fine şi am şi eu umeraşe cu breteluţe subţiri atârnate aproape sexy de ele. Ba am avut şi o fază nebună a pijamalelor de mătase, în care îmi cumpăram obsesiv-compulsiv, chiar dacă eram singura care beneficia de ele. Încă le mai am. Îmi place să le văd în dulap, să le ştiu ale mele, că oricând le-aş putea purta pe sub tricoul cu dungi şi blugii evazaţi. Dar e ca faza cu google, când ştii că poţi avea orice informaţie, doar să vrei, ajungi să nu mai vrei. De ce? Habar nu am. Mediocritatea tricourilor lăbărţate a pus stăpânire pe nopţile mele. Uneori mi se pare că şi pentru spălatul pe dinţi seara aş merita un premiu.

Probabil şi era asta se va sfârşi, lăsând loc dantelelor de pe umeraş şi făcând cârpe din tricouri. Prietena mea spunea că o dată ce începi să te porţi în mătase, nu te mai poţi întoarce la bumbac. E chestie de standarde, cică. Ceea ce nici n-ar fi aşa de rău.

Mai ales că cei de la besensual.ro mi-au făcut o propunere indecentă…

Sindromul “prea frumos să fie adevărat”

Ieri stăteam la un pahar de vorbă cu o prietenă bună, pe o banală terasă din Bucureşti. Acolo am pus bazele ştiinţifice pentru ceea ce se numeşte sindromul “prea frumos să fie adevărat”. După ce vorbiserăm o seară întreagă, această expresie a concluzionat apoteotic întreaga filosofie ieftină de puştoaice uitate seara lângă o apă plată şi un ice tea. A fost ca încheierile comentariilor dintr-a cincea, pe care ştiam că trebuie să le fac impresionante, fiind probabil singura parte – în care mă bucuram de atenţia profei de română. Trebuie că femeia avea o încredere deosebită în mine, mă lăsa să turui până la epuizare. Epuizarea compunerii, că ideile mele erau din oficiu epuizate, mai ales când venea vorba de chestii în genul “Sobieski şi românii” sau “Amintiri din copilărie”. Şi vorba asta venea destul de des, să zic…

Descrierea sindromului: afectate sunt ambele sexuri, însă la sexul masculin se înregistrează o frecvenţă crescută, simptomele fiind mult mai agresiv prezente. La debut, semnele obiective sunt absente, ele ieşind la suprafaţa minţii femeieşti abia dupa ce ea s-a pierdut cu totul. Şi mintea şi femeia care vine cu ea. După primele semne, în care el îţi spune cât eşti de frumoasă, de deşteaptă şi de devreme acasă, că eşti fată educată şi îi place cum ţii furculiţa în mână, l-ai putea bănui de imaginaţie lacunară acută, subtilă şi cu desăvârşire lipsă. O pui pe seama emoţiilor, dar nici ăsta nu e vreun un păcat, sănătoşi să fim. La cap! Următorul diagnostic diferenţial se face cu o formă comună de gelozie cronică, boală gravă şi incurabilă de altfel, pe care unii dintre noi ne-am dorit-o la partenerii noştri la un moment dat, până Dumnezeu ne-a dat ce ne-am dorit, ca noi să ne putem lua ce ne-a plăcut. Mai mult: LIBERTATEA. Evident, că doar suntem oameni cu scaun la cap. Simptomatologia continuă progresiv cu întrebarea: “Dar iubito, cum de ţi-a plăcut de mine?” Şi unde tu crezi că e momentul să scoţi cea mai nouă periuţă de orgolii masculine şi să execuţi o debarasare profesională de complexe inventate (şi te simţi, din nou, ca într-o provocare academicească la limba şi literatura română), el sărăcuţul începe să se manifeste. Sindromul, evident. Sau varianta cealaltă e că deja s-a plictisit de tine şi de ochii tăi frumoşi din cap şi de tot ce mai aveai ascuns pe-acolo (prin cap, bineînţeles, că în rest n-a prea explorat mititelu’) şi o dă pe aia cu “meriţi ceva ma bun decât mine”. Şi să fim serioşi, că asta e întotdeauna adevărat! Dacă vă imaginaţi vreodată că, în materie de băieţi, tata e pretenţios, staţi să mă vedeţi pe mine!

Revenind, asta cu “5 motive pentru care îmi place de tine” e prea stilul revistei Cosmopolitan şi nu mă pot alia cu concurenţa. Şi nici stilul unui bărbat lipsit de frustrări şi sigur pe el. Nu mă înţelegeşi greşit, ştiu prea bine că le place să fie alintaţi şi răsfăţaţi şi etc, dar mai ştiu şi că nu e tocmai indicat să înşiri mai mult de 3 minciuni într-o enumeraţie. Se prind şi ei. Doar se presupune că au trecut testul iniţial al minimului de IQ admis.

Confirmarea diagnosticului (deja de o vreme prezumtiv în capul unei fete isteţe) se întâmplă atunci când tânărul prestează un circ de toată frumuseţea în plin vid epic şi te scoate pe tine vinovata number one. Iar tu te uiţi tâmpită, nu ştii de unde i se trage omului sau dacă a mâncat stricat aseară, când indicele de bună dispoziţie prevestea o dimineaţă cu potenţial. Nici nu te scuzi (că vorba vine, te acuzi), nici nu te cerţi. Absurditatea unor situaţii chiar te poate lăsa fără cuvinte. Credeţi-mă, mi s-a întâmplat. (Bine, nu de chiar aşa multe ori :p)

Prognostic: prost spre foarte prost. Nu se moare, decât de inimă rea. Aici prevalenţa sexelor e incertă. Studiile arată că, în general, femeile sunt mai slabe de inimă, dar sindromul ăsta merge pe alt sistem. N-are treabă cu inima, are treabă cu complexele lui de inferioritate. De care inferioritate – irelevant. Ştiţi, mie mi-a zis unul că el ştie că stau cu el doar până îmi găsesc pe altul mai cu bani. Dincolo de mitocănia maximă, am apreciat absoluta lui lipsă de înţelegere faţă de tot ceea ce eram eu.

Dacă un tip vede la tine doar hainele pe care le îmbraci şi furculiţele pe care le mânuieşti, poate ai merita să găseşti pe unul care să ştie şi el asorta ţoale şi tăia elegant friptura. Tocmai ca să nu se mai minuneze de talentele tale şi să aibă timp să descopere altele… Dada, felul acela fermecător în care ştii să-ţi joci cuvintele în propoziţii. Felul în care le pui punct, dar laşi semne de-ntrebare. Sau poate felul în care ţi se sucesc genele şi ţi se-nvârt ochii în cap. Lucruri care ţin de tine şi nu de dulapul tău. Emoţii pe care le poţi trezi tu şi nu tacâmurile din dotare. Cu toate că şi alea-s importante. Dar să fie bilateral prezente. Tocmai ca să nu ne mai minunăm atâta de lucruri auxiliare.

Faza terminală: întrucât sindromul nu se vindecă niciodată (eventual poate fi ţinut sub control), va ajunge să-ţi mănânce zilele şi ficaţii. Aşadar sfatul meu e să nu aştepţi să-ţi pierzi minţile după un caz pierdut. Nu zic să cauţi un tip care să nu te aprecieze. Dar nici unul care să te facă să te simţi vinovată fiindcă eşti prea bună. Pentru el.

————

Lângă noi, un cuplu banal (nu ştiu dacă prietena mea l-a observat): el în cămaşă albă clasică, dar cu nişte ochi verzi care nu se mai dezlipeau de ea. Pe ea n-o vedeam prea bine că erau cumva în lateral-spatele meu, dar şi fata se încadra în limitele comunului, că dacă ar fi fost vreo ceva ieşită din comun, aş fi observat-o din prima. Dar se potriveau la fix: nici unul mai bun decât celălalt, ci fiecare cel mai bun pentru celălalt.

Idealul de frumuseţe a intrat la apă

Iar asta nu se întâmplă doar în ochii femeilor. Dar mai degrabă în ai lor, decât în ai bărbaţilor lor. Nu am convingerea, am bănuiala.

Nu am convingerea că bărbaţii se uită mai mult după cele două beţe-nfipte-n c*r, ci bănuiala că se uită de fapt după atitudinea cu care ele sunt înfipte. Nu bag mâna în foc că nu întorc capul după o talie de viespe, dar sunt aproape sigură că felul în care aceasta nu e ascunsă după genţi supradimensionate, braţe încrucişate sau complexe exacerbate atrage priviri. Nici fundul prea dospit prin covrigării şi cutii cu ciocolată nu am certitudinea că n-ar fi moartea pasiunii, dar superbudigăii care încearcă să-l camufleze pe sub pijamalele cu Winnie the Pooh ştiu sigur că sunt. Cel puţin, pentru mine.În cazul acesta, să încerci să muţi centrul atenţiei de pe fund pe Winnie poate fi o greşeală majoră!

Nu mă înţelegeţi greşit, ursuleţul îmi place de numa’, adică eu sunt cea care are fluturaşi şi floricele în maşină, iar de pijamale cu Snoopi să nu mă căutaţi prin dulapuri! Am colecţie. Deci, faceţi ce zice doctorul, nu ce colecţionează el! Dar scopul acestui articol rămâne în picioare.

Nu ştiu dacă bărbaţii sunt atraşi neapărat de cupa D, cât de siguranţa pe care aceasta o conferă purtătoarei. Cupa D e ca o dovadă a faptului că eşti senzuală. De la cupa C încolo încep să se ridice semne de întrebare. Întrebare retorică evident, căci Sânii sunt adesea subiecte cu caracter reflexiv. Le dezbaţi tu cu tine şi nici atunci în totală sinceritate. Mereu ai vrea mai mult sau mai puţin, oricum, mereu ai vrea alt-fel. În loc să îţi concentrezi energia pe cărţi de genul „bucură-te de ceea ce ai”, tu cauţi creme şi pastile care să te aducă mai aproape de perfecţiune. Pierdere de vreme, oricum e frecţie la picior de lemn, dacă mă întrebaţi pe mine. Dar noroc că nu mă întrebaţi, că m-aş simţi provocată să povestesc mai multe.

Oricum, voiam să spun că idealul de frumuseţe a intrat la apă împreună cu IQ-ul ideal al femeilor. Fiindcă ele sunt cele care se visează Kate Moss-e sau Mihaele Rădulescu sau schelete ambulante. Şi tot ele sunt cele care îşi proiectează complexele şi nemulţumirile în tabloul pe care-l prezintă lumii: imaginea personală.

Fără a intenţiona să ţin vreo prelegere, dar potrivit cu ceasul de vară, vă amintesc, dragelor, că sunt femei a căror meserie este să arate bine. E job-ul lor, scuzaţi-mi franceza. Şi dacă tot ne dorim să avem picioarele, talia şi fundurile lor, de ce nu ne dorim şi mâinile vreunui chirurg sau capul vreunui laureat Nobel?

Vedeţi, tot fundurile şi taliile ne sunt mai accesibile. De asta se şi vând atât de bine.

Cum m-au “făcut” 3 puradei

De două sute de mii.

Să vedeţi, în seara asta, vin de la mall cu prietena mea, unde ne cam făcuserăm de cap în atâtea ore cât să ne ia cu durerile de şale şi alte cele. Că în astfel de momente te cam simţi cu musca pe căciulă, că ţara-i în criză şi tu mergi la mall… asta este, nu mă laud că-mi merge tare bine, dar să zicem că muncesc. Iar bani câştig de dinainte să muncesc, însă prea rar am apucat să mă bucur de ei cum cred că aş fi meritat. În afară de un cadou mai consistent pentru mama şi unul pentru tata n-am prea văzut mare lucru. Şi nici viitorul nu se arată prea independent. Asta aşa, în loc de scuză.

Mă parchez în faţa unui Mega Image, să-mi cumpăr nişte apă plată. Cum opresc maşina, sar pe mine 3 ţigăncuşe la vreo 10 ani (poate 7, dacă te gândeşti că la 12 fac copii) că tanti, daţi-ne că ne foame, clasicul text. Rar cad în plasa dumelor de agăţat, însă pe cele cu adevărat bune le ţin minte, de unele, iată, mai scriu şi pe blog. La asta cu foamea n-am rezistat. Erau 3 fetiţe şi le-am întrebat ce să le iau dinăuntru. Câte-o pâine şi nişte salam, poate un suc. La fiecare. Faza cu salamul m-a topit instantaneu, de m-am şi executat. Am venit cu 3 pâinici proaspete, nişte salam şi brânză feliată, o sticlă cu apă (sucul nu e sănătos pentru copii) şi 3 napolitane. Vă zic, din toată plasa mi-am scos mie 2 ape, restul l-am dat lor. La care, două dintre copile au început să strige că cealaltă luase salamul şi “nu, tanti, nu ne dă şi nouă!!!!“. Cu naivitatea-mi blondă, m-am enervat îngrozitor şi i-am spus pe un ton de “dna profesoară” (chiar dacă probabil conceptul le e străin, imperativul a fost uşor de recunoscut) să împartă afurisitul de salam.

La care, ce credeţi, se duce asta mică – da’ cea mai mare dintre ele- la un ghiozdan enorm, ticsit cu mâncare (de nici când am fost plecată singură în prima mea excursie nu mi-a pus mama atâta cu mine, ceea ce înseamnă ceva, credeţi-mă. N-o cunoaşteţi pe mama!), de unde scoate alt salam feliat şi i-l dă celorlalte. Mi-a căzut faţa. Cică: facem schimb, împărţeşte-l cu Săndica. Parcă. Eu am întrebat dacă e bună târguiala şi-am plecat. Cu nervi.

La maşină, asta mare, împărţitoarea, vine să-mi – chipurile- deschidă uşa. Şi să-mi mai ceară 10 lei, că-i trebuie papuci. Ei, în momentul ăla nu mi-a mai părut rău decât de toate acele perechi de sandale, care mi-au plăcut şi pe care nu le-am luat acasă. S-a dus cu bunătatea şi altruismul şi toată solidaritatea ori empatia ori ce vreţi dv cu biata ţărişoară şi toţi acei oameni care nu au ce mânca. Şi i-am spus aşa: Ştii, n-o să-ţi dau nici un leu în plus. Dar vreau să te întreb ceva, că sunt curioasă. Te văd fetiţă drăguţă şi normală. Tu ai cumva mai mult de o burtică? Fiindcă doar câte ai, atâtea poţi sătura. Degeaba ţii ghiozdanul plin cu mâncare şi nu-l împarţi cu surorile tale, că ţie tot doar o burtă îţi rămâne de săturat. Cu restu’ ce faci, că se strică.

Nu ştiu dacă m-a auzit sau dacă se gândea în continuare cum să mă combine. Să mă recombine, de fapt. Nu ştiu dacă m-a-nţeles, dar ştiu sigur că gestul meu de “pomană” a fost anulat în totalitate de întâmplările de după. De păcatele pe care mi le-am făcut cu gândul, cu vorba şi cu tasta. Dar am ţinut să vă spun şi dv, ca să vă şterg orice urmă de naivitate. Iar faptele bune să le facem când ştim sigur că e nevoie de ele. Altfel, riscăm să ajungă într-un ghiozdan ticsit, gazdă ideală pentru viermi la temperaturi înalte. Dar oare faptele bune bazate pe certificate de certitudine mai sunt fapte bune? Cum facem să fim siguri? sau Cât de mult contează?

Bani nu dau niciodată, dar cu mâncarea credeam că mai spăl din păcate. Acum, probabil va trebui să nu mai “murdăresc” atâtea…

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 65 queries in 0.225 s