Dincolo de “manuale”

ştiinţa are şi o parte umană. Fiindcă se aplică pe oameni.

Azi am văzut partea umană a manualelor mele. Am auzit corzile suferinţei, care vibrau pe alte frecvenţe decât zicea în cursurile de Morfopatologie. Şi mi-a părut rău pentru fiecare minuţel de văicăreală din ultima vreme şi dintotdeauna. Azi ne-a impresionat emoţia unui om, nu cifrele unor statistici. Iar eu încă am pe retină tremurul cu care Cristina Bazavan (redactor-şef Tabu) a pus microfonul pe masă. Fiţi convinsă că nu o să uităm! Şi nu doar preţ de un articol.

Tema – cancerul la sân

Vorbitorul principal -Antoaneta. Principal, pentru că , sincer, restu’ nu ştiu ce-a mai zis…
Doamna Antoaneta. Avea nişte ochelari mari şi un discurs coerent. Purta bască roşie şi ghete de toamnă. Mi-ar fi plăcut să-i văd ochii mai de-aproape. De la început, mi s-a părut că plânge. Doar mi s-a părut.

Nu m-a impresionat nici când şi-a dat jos baticul roşu şi a rămas acoperită doar de urmele chimioterapiei. Chelii am mai văzut. Dar mi s-a făcut pielea de găină, când a făcut a doua glumă cu colive şi nimeni nu a râs. Nici pronunţarea diagnosticului crunt în repetiţie obsesivă n-a avut efecte piloerectile asupra mea. Dar când a început să zică despre cum a devenit mai egoistă, mi s-a zbârlit şi părul din nas. Despre cum, pentru ea, viitorul e cel mult apropiat. (Iar eu sufăr pentru bătrâneţe, fără măcar să ştiu dacă o să am parte de una… )

“Te gândeşti dacă eşti de neînlocuit”

Azi am văzut un singur diagnostic şi doi pacienţi. În sală era prezent şi soţul doamnei Antoaneta. L-am remarcat, că era singurul care fuma. Cu păcat l-am remarcat. Iar ulterior omul a oferit o lecţie de iubire, care mi-a dat răspunsul la-ntrebarea ei: nici nu contează!!! Mai ales atunci când viitorul e cu puncte de suspensie, prezentul capătă trei semne de exclamare.

” Sunt aici ca să-mi cunosc mai bine soţia.”

Ştiţi, mi-am amintit de una din cele mai egoiste dorinţe ale mele de mică, aceea de a pieri prima dintre ai mei cei dragi. Şi am îndrăznit să spun că, din acest punct de vedere, pentru cel bolnav e puţin mai simplu decât pentru cei din jur. Am îndrăznit să îl felicit pe omul care era acolo, în mijlocul discuţiei, doar fiindcă era. Aproape de femeia lui. Şi nici măcar nu stătea lângă ea. Dar îi era alături. Am îndrăznit să-mi doresc alte probe, dar tot aşa o iubire.

Că m-am bucurat să îi cunosc? Dacă se poate spune.

———-

Voi reveni, mai tehnică. Dar azi nu pot.

Au mai fost acolo Ligia, Corina şi Raluxa.