E tabloul tipic de România: unu’ lucrează şi cinci se uită. (sau se cultivă)
Azi am făcut drumul Bucureşti – Sibiu în atâtea ceasuri, încât am epuizat şi setul înjurăturilor de rezervă. După ieşirea de pe autostradă, am dat de o coadă luuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu – uuuuuuuuuuuuuuuuuuuungă pe vreo 30 km. Am stat vreo 2 ore cu farurile stinse şi aerul condiţionat la turbo-jet. Chestia asta te poate obosi mai rău decât un drum până la Oradea, dus-întors. Parcurs pe bicicletă.
Când soarele-ţi prăjeşte pielea de pe mâna stângă, iar AC-ul îţi bate-n ceafă, tot ce îţi poţi dori e să emigrezi. Să te iei, să te duci, domne, cât vezi cu ochii, într-o ţară unde gramul de creier pe cap de demnitar a fost mai generos distribuit.
Pe Dealu’ Negru, la Deduleşti se lucrează. Modelul îl cunoaşteţi desigur. Ce nu înţeleg este de ce pentru 3 m pătraţi de drum înclinat a trebuit înnebunit tot traficul din zonă. De ce pentru o ditamai hardubaia cu gabarit depăşit a trebuit blocată circulaţia, când se ştie demult că-i greu la deal cu boii mici. Excepţie, în povestea noastră boii erau mari. Şi prea mulţi! Sau de ce tot muncitorii se ocupă de dirijatul circulaţiei, iar alţi muncitori, de compania celor dintâi.
N-o să pricep niciodată de ce alegem să facem lucrurile prost, doar fiindcă suntem obişnuiţi cu asta. Că doar nu s-o coace asfaltu’ doar ziua-n amiaza caniculară, şi nici caii putere nu s-or înteţi cu energie solară.
