Suflet în strai de sărbătoare

Mă pregătesc de nuntă. La sfârşitul verii.

Nu, nu a mea. Şi nici n-o să vorbesc în simboluri despre nuntiri ideatice şi alte cele. Căci eu mi-am pierdut credinţa demult. Şi am învăţat să îmi culeg bucuriile din micile rahaturi cotidiene. Culmea e că, tocmai când sistemul ăsta pare să mă asimileze, apare câte ceva care îmi clatină puternic teoriile. Dar nici unul din puţinele câte ceva-uri n-a reuşit să le demoleze definitiv.
Pe asta o trec la capitolul imposibil. Şi, nu uitaţi, vorbea copila care crede în Moş Crăciun.

Asemenea ateilor prezenţi la înmormântări şi botezuri din obligaţie socială, voi participa şi eu la eveniment. Ca domnişoară de onoare. Căci mi se măreşte familia. Capăt fratele mai mare pe care mi l-am dorit dintotdeauna. (Dar să încerc să nu transform şi postul ăsta în despre mine.)

O să îmbrac cea mai frumoasă rochiţă pe care v-o puteţi imagina. Să fie într-o culoare, lungă şi prinsă pe mijloc. Simplă, dar veselă. Şi accesorizată doar cu zâmbetul meu înlăcrimat de fericire pentru mireasă. Care o să fie cea mai frumoasă mireasă pe care v-o puteţi imagina.
Pe care şi eu mi-o pot imagina, pentru că ştiu că, nici să mă încoroneze ca regina Angliei, tot nu aş avea vreodată ochii ei mari, sânii rotunzi ori degetele subţiri.

Şi da, o să fiu fericită pentru ea. Căci, chiar dacă nu cred în “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi“, cred în puterea rugăciunilor unor mame pentru visul unui copil. Iar ea e norocoasă, s-a pricopsit cu două bucăţi. O dată am şi întrebat-o pe a mea, pe care din noi o iubeşte mai mult. S-a supărat pe mine.

Şi mai cred că Doamne Doamne are o lucrare pentru fiecare. Iar până îmi pregăteşte şi mie ceva, o să Îl rog să binecuvânteze poveştile altora de iubire.