Luna: April 2009 (Pagina 2 din 5)

Dear Zachary,

Ca de sâmbăta…era să zic, doar că nu e cazul. E un documentar ce mi-a fost recent recomandat de un prieten, cu indicaţia, atenţie, se plânge!

Pe scurt:e un documentar făcut de un tip, al cărui prieten e ucis de iubita lui. Tipa se dovedeşte însărcinată şi naşte copilul. Iar tipul porneşte într-o mare călătorie pe la toţi cunoscuţii omului, ca să facă un film pentru băiat, despre tatăl său. Să ştie şi copilul cum era taică-său.

Nu e numai atât, povestea merge mai departe, dar de la mine nu aflaţi mai multe. Eu sincer nu am plâns, încă nu s-a făcut filmul ăla care să-mi stoarcă şi mie lacrimi din ambii ochişori. Mai aşteptăm, ce să zic.

Însă morala cu care se termină filmul mi-a plăcut maxim…

Videoblogging – următorul pas?

Ştiţi cum o văd eu pe asta cu videobloggingul… ca pe moda aia cu pantalonii pană. Adică, ok, se poartă la un moment dat, dar asta nu înseamnă că se potrivesc tuturor.

Videoblogging-ul duce din farmecul scrisului. E cam ceea ce face filmul din carte. Şi nu spun că filmele sunt o invenţie cretină, departe de mine gândul. Nu spun nici că filmele detronează cărţile. În fond, targetul e uşor diferit. Însă explicaţia e foarte simplă.

Atunci când un blog se construieşte prin

  • caracterul conţinutului său (deci nu vorbim de bloguri nişate, care aduc informaţii de specialitate),
  • interacţiunea dezvoltată acolo (uneori seamănă cu mici forumuri)
  • curiozitatea pe care o trezeşte (vezi pitzipoanca, curvette, terorista)

e crimă să vii să-i dai o faţă. Fiindcă această faţă nu se va plia niciodată perfect pe imaginea creată deja în capul cititorului. E ca şi când îi serveşti omului o salată fără olivieră. Cea mai bună salată va fi tot cea pe care şi-o prepară singur, cu sare şi oţet după propriul gust. E un fel de user-generated content, unde produsul livrat e gata perfect. Dacă mai munceşti la el, ai toate şansele să-l strici.

Exact aşa cum cartea aproape întotdeauna bate filmul, tot aşa imaginaţia omului va bate întotdeauna realitatea finită. E firesc să fie aşa. Căci un blog se construieşte din autor, conţinut şi consumator (cititor). Unde ipostazele astea se confundă la un moment dat, din moment ce

  • autorul creează conţinutul (e blogul meu şi fac ce vreau),
  • conţinutul atrage consumatorul (cititorul, indiferent dacă e unic sau unul dintr-o mie, părerea mea e că fidelizarea şi apoi perseverenţa lui contează ) şi
  • consumatorul poate deveni autor (prin implicare directă sub forma comentariilor sau a guest-post-urilor).
  • Şi ca să tragem săgeţi în toate părţile, autorul însuşi devine consumator, chiar dacă se rezumă strict la a citi comentariile. Când le şi răspunde, face trecerea clară prin toate cele 3 ipostaze.

Iar toată figura asta cu anonimatul, cu pieptul umflat după monitor şi tupeul la tastatură e parte integrantă din mirajul blogging-ului. E drept, în variate măsuri, în funcţie de nişte parametri psiho-sociali, care nu fac subiectul acestui post.

Ce voiam să spun: Nu vă apucaţi, dragilor, să vă daţi arama de vedetă pe faţă, că – exceptând cazul în care sunteţi ceva mega-isteţi şi pricopsiţi cu daruri artistico-divine- mai degrabă vă daţi cu firma-n cap şi cu blogul în baltă. Nu toată lumea stă bine în poze. Unii sunt urâţi cu spume pe sticlă, dar infinit mai frumoşi în realitate. Şi nu au cum să schimbe chestia asta. Oricât de “perfect” ar cădea lumina sau ar şedea şuviţele.

Oricât de mult şi-ar da silinţa, un blogger holbat, serios şi mişcător nu se va ridica la înălţimea scrierii care l-a consacrat. Nu va putea fi la fel de jovial, dezinvolt, glumeţ sau incisiv. Ba dimpotrivă, va contribui puternic la distrugerea imaginii pe care şi-a construit-o, sunt convinsă, cu muncă şi trudă. Va dezamăgi.

Conferinta&Concurs pentru fete

Joi acum avem întâlnire virtuală pe facebook, începând de la 10 până la 4 după-masa. La poveşti ca între noi, fetele. Domnii nu sunt invitaţi :p (Nu săriţi, că nu-s eu gazda! Ci pagina Dove Hair Minimising) Vor fi şi Pyuric acolo, Lămâie, Idaho, Roxana Radu, DadaModa, Anurim, CeImbracAzi, nu ştiu exact pe toată lumea, dar aşa în principiu… Ca să nu fie ca şi când mergi la un party şi nu ştii pe nimeni. Va fi o conferinţă pe tema noului deodorant, la care sunt invitate sa participe toate doamnele şi domnişoarele consumatoare de apă, săpun şi deodorante.

Eu voi fi acolo de la început, că se dau şi premii (produse Dove HM pentru cele mai vorbăreţe şi curioase dintre noi. Iar la capitolul ăsta ne-au cam “citit” 😉 )

Deci, rămâne cum am stabilit! Joi, la locul şi ora, povestim mai multe şi mai detalii :p

Post cu deodorante şi fire de păr

Fără fîsîieli. :p

De ceva vreme am început să folosesc deodorantul ăla nou de la Dove, cu hair-minimising pe el. Iar acum, câteva concluzii:

  • Miroase bine şi discret, foarte important ca să nu se ia la pumni cu parfumul.
  • Nu lasă urme pe lenjeria neagră, decât dacă faci fâs direct pe ea.
  • Ok ca durată, dar sincer, nu recomand verificarea termenului de acţiune pe pielea dv :p având în vedere încălzirea globală, evident

Acuma, asta făceau şi altele, noutatea stă în „hair-minimising „ . Am tot încercat să înţeleg cum ar funcţiona treaba asta, că cică nu inhibă creşterea firului de păr propriu-zis, ci îi slăbeşte lui rezistenţa şi consistenţa. Deci nu faci fâs cu Dove-ul ăsta nou şi îţi laşi cosmeticiana în faliment!

Nici teste pe pădurea africană de pe propria-mi piele n-am făcut, că nu-mi plac pădurile bine crescute, mă-nţelegi. Iar durerea este o chestie foarte relativă de pus în parametri.

Schimbări majore n-am văzut. Că parcă durerea a mai scăzut în intensitate… parcă. Nu ştiu dacă de vină e invenţia sau perioada ciclului în care eram (şi asta influenţează, fetele ştiu) , ori soarele de afară sau aportul de ciocolată..habar nu am.

Una peste alta, m-am gândit că nu m-aş fi tocmai bucurat să nu mai văd urmă de fir răsărit. Că doar nu punem dop şi gata, nu mai creşte nimeni!  😉

Vă ţin la curent.

Hristos a înviat!

şi Paşti fericite!

Miruna

Voi simţiţi că vin Paştile?

Anul ăsta nu am putut participa la tradiţionalul vopsit de ouă. Parcă se duc tradiţiile şi bătrânii duc dorul. De ele şi de copii.

Am fost la înconjurat, ca în fiecare an, în Vinerea Mare. Bătrânii tot mai rari, ţiganii tot mai mulţi. Bătea vântul şi nici lumânările nu mai voiau să ardă.

Paşti ca acestea mi-am dorit dintoteauna, dar acum mă străduiesc să le ţin la distanţă. Sunt ciudată chiar şi pentru mine, uneori.  Mă blochez în zona safe, fără să vreau. Căci pe cât mai înalt zborul, pe atât mai dură căderea.

Copiii pe care-i ştiam s-au făcut mari, de-i recunoşti după părinţi. Bătrânii satului s-au mutat pe inscripţiile pietrelor funerare. Iar martorii schimbului de generaţii se uită muţi, în oglindă.

Voi simţiţi că vin Paştile?

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 65 queries in 0.165 s