Videoblogging – următorul pas?

Ştiţi cum o văd eu pe asta cu videobloggingul… ca pe moda aia cu pantalonii pană. Adică, ok, se poartă la un moment dat, dar asta nu înseamnă că se potrivesc tuturor.

Videoblogging-ul duce din farmecul scrisului. E cam ceea ce face filmul din carte. Şi nu spun că filmele sunt o invenţie cretină, departe de mine gândul. Nu spun nici că filmele detronează cărţile. În fond, targetul e uşor diferit. Însă explicaţia e foarte simplă.

Atunci când un blog se construieşte prin

• caracterul conţinutului său (deci nu vorbim de bloguri nişate, care aduc informaţii de specialitate),
• interacţiunea dezvoltată acolo (uneori seamănă cu mici forumuri)
• curiozitatea pe care o trezeşte (vezi pitzipoanca, curvette, terorista)

e crimă să vii să-i dai o faţă. Fiindcă această faţă nu se va plia niciodată perfect pe imaginea creată deja în capul cititorului. E ca şi când îi serveşti omului o salată fără olivieră. Cea mai bună salată va fi tot cea pe care şi-o prepară singur, cu sare şi oţet după propriul gust. E un fel de user-generated content, unde produsul livrat e gata perfect. Dacă mai munceşti la el, ai toate şansele să-l strici.

Exact aşa cum cartea aproape întotdeauna bate filmul, tot aşa imaginaţia omului va bate întotdeauna realitatea finită. E firesc să fie aşa. Căci un blog se construieşte din autor, conţinut şi consumator (cititor). Unde ipostazele astea se confundă la un moment dat, din moment ce

• autorul creează conţinutul (e blogul meu şi fac ce vreau),
• conţinutul atrage consumatorul (cititorul, indiferent dacă e unic sau unul dintr-o mie, părerea mea e că fidelizarea şi apoi perseverenţa lui contează ) şi
• consumatorul poate deveni autor (prin implicare directă sub forma comentariilor sau a guest-post-urilor).
• Şi ca să tragem săgeţi în toate părţile, autorul însuşi devine consumator, chiar dacă se rezumă strict la a citi comentariile. Când le şi răspunde, face trecerea clară prin toate cele 3 ipostaze.

Iar toată figura asta cu anonimatul, cu pieptul umflat după monitor şi tupeul la tastatură e parte integrantă din mirajul blogging-ului. E drept, în variate măsuri, în funcţie de nişte parametri psiho-sociali, care nu fac subiectul acestui post.

Ce voiam să spun: Nu vă apucaţi, dragilor, să vă daţi arama de vedetă pe faţă, că – exceptând cazul în care sunteţi ceva mega-isteţi şi pricopsiţi cu daruri artistico-divine- mai degrabă vă daţi cu firma-n cap şi cu blogul în baltă. Nu toată lumea stă bine în poze. Unii sunt urâţi cu spume pe sticlă, dar infinit mai frumoşi în realitate. Şi nu au cum să schimbe chestia asta. Oricât de “perfect” ar cădea lumina sau ar şedea şuviţele.

Oricât de mult şi-ar da silinţa, un blogger holbat, serios şi mişcător nu se va ridica la înălţimea scrierii care l-a consacrat. Nu va putea fi la fel de jovial, dezinvolt, glumeţ sau incisiv. Ba dimpotrivă, va contribui puternic la distrugerea imaginii pe care şi-a construit-o, sunt convinsă, cu muncă şi trudă. Va dezamăgi.