Luna: January 2009 (Pagina 1 din 7)

Suntem informaţie

Noi suntem 99,99% informaţie şi doar 0,01% masă.

Acesta este un adevăr general. La sfârşitul acestui post, sper să fie un adevăr înţeles.

Citatul aparţine unui profesor audiat la un congres de la Mamaia mai demult, însă adesea prezente în conversaţii, la cafea. Şi în seara asta s-a întâmplat din nou, am ajuns la vorbele omului. Erau apropo de terapia naturistă vs cea alopată, apropo de resursele naturii folosite inteligent pe post de leac vs sintezele artificialo-chimice.

Orice element, orice masă are o încărcătură. Negativă sau pozitivă. Asta e fizică de a şasea, fără teoria băţului de chibrit. Pe baza acestei încărcături, înainte de a se atinge, masele se atrag sau se resping. Deja de la acest nivel se naşte o interacţiune, un soi de contact, însă nu unul de natură fizică, ci unul la nivel informaţional. Câmpul fiecărei mase e parte din încărcătura ei şi pe baza acestuia se determină fenomenul de atracţie sau respingere.

Acuma, organismul nostru care e un deştept din naştere recunoaşte elementele din natură ca fiind proprii. Şi atrage cu fiecare moleculă a sa atât informaţia, cât şi masa substanţei respective, integrându-o în sistem. Asta apropo de terapia naturistă. În schimb, atunci când organsimul detectează o substanţă rezultată în urma artificiilor din eprubetă, informaţia pe care o decodează determină fenomenul de respingere, asimilarea având nevoie de vreme îndelungată şi mecanisme complicate.

De aceea administrarea mai multor hapuri în paralel e de evitat. Fiindcă ele interacţionează. Iar organismul uman are nevoie de un fel de traducător cu normă-ntreagă ca să priceapă ce vrem noi să-i spunem. Dar el nu e vreun retardat, chiar dacă noi îl tratăm ca pe unul. E suficient să-i vorbim pe limba lui şi el singur va şti ce-i de făcut ca să vină de hac duşmanului.

  1. Nu condamn terapia alopată, ar fi o erezie din partea mea, că doar pe ea îmi clădesc o carieră. Însă datele concrete adunate până acum, acelea pe care le găsim în manuale de literatură medicală şi studii efectuate, statisticile prezentate şi eşecurile înregistrate mă plasează în mijlocul unei ceţi medicale de densitate mare spre foarte mare. Şi atunci, nu pot decât să îmbrăţişez orice lucru care face bine. Fără a pune condiţii şi seta reguli care nu fac decât să ne piardă timpul. TIMPUL pe care poate unii nu îl mai au.
  2. Dacă un fir de iarbă a făcut bine o dată unui om, păi atâta aş studia firul ăla de iarbă, l-aş despica în cincizeci, l-aş suci şi pe faţă şi pe spate… până mi-aş explica minunea. Dar între timp, nu aş sta să mă scarpin în cap că dacă şi cu parcă, ci aş striga în gura mare întregii lumi, uitaţi minunea. Dacă s-a putut o dată, la un om, se va putea şi a doua oară. Cu siguranţă.
  3. Păcat că oamenii sunt sceptici, păcat că e atât de comod să dai banul şi să-nghiţi pastila. Păcat că suntem atât de ignoranţi şi ce trist, că suntem atât de mulţi. Că nu primim o informaţie, ci o respingem din start, ca organismul nostru – medicamentele, cele de toate zilele.

Multă Sănătate şi puţină Chibzuinţă vă doresc!

Oelele bebe

Vaaai, azi venind pe drum spre Sibiu, în maşină cântam de mama focului şi rulam (pe şosele) în ritm de Lambada, când mi-am amintit de melodia aia cu oelele bebe ( ”Dur Dur Etre Bebe” pe numele ei oficial) … una din puţinele piese în strânsă legătură cu prima mea copilărie. (O copilărie fără PC, mp3player sau playstation. Asta ca să le fie clar pruncilor. Să nu râdă, fără măcar a avea un motiv. Eu mă jucam de-a profesoara, aveam elevi şi catalog, tablă şi cretă. Iar când mergeam la ziua kinderilor prietenilor de familie, ne jucam şotron, de-a v-aţi ascunselea şi flori-fete-şi-băieţi. Sau un-doi-trei-la perete-stai. Ce rimă tâmpă! Da’ cam ăsta era trendu’.)
Casetofonul mamei din studenţie l-am executat cum mi-am băgat degeţelele prin el, iar video-ul îmi era banned total. Mi-or fi zis că fac bube de la el, numa’ să mă ţină departe. Eram un pericol mare într-un om mic, cu patru membre mişcătoare :p

Mie mi-a adus multe amintiri din perioada epocii non-tehnologice clipul ăsta. Mă bag la somn, că după ce ieri m-am culcat cu mecanismele de putrefacţie şi m-am trezit cu semnele morţii suspecte pe cortex şi retină, după ce am vizitat din nou minunatul IML şi am mai şi condus pe-o beznă de-ţi băgai degetele-n ochi şi maşina în Olt (Doamne feri!) e tot ce îmi pot dori… Vise plăcute 😀

piesa am identificat-o cu ajutorul ăsta. Merci 🙂

Tu pe cine iubeşti cel mai mult?

Aceasta era una din întrebările chinuitoare ale copilăriei mele, alături de aia dacă mi-au mai crescut “ţiţile”. Iar stânjeneala venea tocmai din certitudinea răspunsurilor, nu întotdeauna atât de evidente.  Dacă toate clasele 5-8 garderoba mea putea fi confundată cu a lu’ taică-meu, pe principiul cât mai larg şi cât mai sub acoperire,  răspunsul la întrebarea cu iubirea n-am avut niciodată intenţia de a-l ascunde. Decât de sentimentele eventual rănite ale unuia din cei doi părinţi pe care, cu mândrie, îi deţin. Şi încă de pe atunci am apucat a mă-ntreba de ce oamenii simt nevoia să (se) mintă când vine vorba de firesc? Ştiu, o să-mi spuneţi că există mai multe feluri de iubire, că una e cum îţi iubeşti maica şi alta e cum îţi iubeşti pruncul. Că sunt legături diferite, în contexte diferite.

Căcat.

Omul e subiectiv prin însăşi natura sa. Că se dă el mai cu moţ e altă mâncare de peşte. Aducătoare de greţuri cronicizate şi vărsături sentimentale. Pentru că teatru poţi juca într-o relaţie până ţi se umple paharul. După, urmează faza cu veceul în braţe sau metoclopramidul pe esofag. Oricum, nici veceul, nici pastila nu tratează cauza, ci doar efectul.

Acelaşi căcat.

Tocmai din cauză de context, de amintiri “sharuite” şi atingeri efectuate, oamenii nu se iubesc la fel. Afirmaţia antitetică a precedentei propoziţii nu este -după cum aţi crede- că oamenii se iubesc altfel. Ei se iubesc mai mult, mai puţin, în funcţie de obişnuinţă, nevoi, interese şi feromoni. Evident că ne iubim ambii părinţi foarte mult. Evident că ei ne iubesc pe noi mult mai mult. Dar nu îi iubim la fel de mult, precum nici ei pe noi, la fel de mult mai mult.       Nu ştiu de ce, zilele astea îmi doresc să-mi pot aminti cum era la sânul mamei. Nu imaginea din poze. Să-mi pot aminti cum se simte să încap cu totul în braţele ei, gustul laptelui cald sau bătaia inimii ei pe dinăuntru. Şi dacă tot nu mă credeţi încă, faceţi următorul exerciţiu (macabru, de altfel) de imaginaţie: într-o situaţie de urgenţă maximă, criză non-economică, ne ia Osama ostatici pe toţi, vine tsunami peste noi grămadă, etc  TU trebuie să alegi pe cine salvezi. O singură persoană. Dintre toate cele pe care susţii cu atâta ardoare a le iubi la fel de foarte mult, doar că în fel de fel de feluri. Doar una.

Fobiile blondelor

Un fel de extensie a acestui post, ca răspuns la această leapşă.

Îmi amintesc că printr-a şasea am participat la un schimb de experienţă cu o clasă de copii din Bruggen, în nord-vestul Germaniei. Kinderii ăştia aveau în trend fobiile. Era foarte interesant cum trebuia să suferi de ceva ciudăţenie din asta, ca să fii cool. Bine, nu vă imaginaţi, doar chestii banale. Că în clasa a şasea, ăia aveau doar farduri, ţâţe şi fobii în cap. Noi am plecat de acolo, crezând că cel mai cool lucru dintotdeauna e să porţi aparat dentar şi ochelari pe figură. (Coincidenţa face că fix în anul ăla ne-a lovit miopia în masă, dar  aparat dentar nu am putut convinge pe nimeni să-mi pună.. iar ochelarii am ajuns să-i port abia la facultate) :p

Fobii deci? Promiteţi să nu râdeţi.

Apa minerală. E o treabă mai recentă, care m-a îngreţoşat ca atunci când se lasă cu herpesuri după. Mi s-a făcut părul măciucă şi nu mai îmi trebuie să o văd nici în poze. Oribil.

Mi-e frică de apă. Când eram mică, ne-a dus învăţătoarea la curs de înot, unde mi-am întâlnit moartea în repetate rânduri. Şi acum mai visez uneori bulbucii plămânii mei în bazin, împreună cu labele picioarelor celorlalţi copii. Deci, vă imaginaţi cam la ce nivel de scufund mă aflam. Între timp, am învăţat să înot, dar nu gust glumele cu hai să ne-aruncăm în valuri. Ştiu, moartea pasiunii 🙁

În rest, nu mai posed alte fobii, dar dacă mă mai lăsaţi, poate-mi inventez :p Cu toate că, din clasa a şasea a trecut moda :p Dacă veniţi cu idei, daţi bice, că punem linkuri.

Români obosiţi în grup

CFR le mulţumeşte…că au ales serviciile sale 🙂 (asta apare afişat pe monitorul ăla :p )

Gara Capitalei Culturale 2007

tot gara din Sibiu, pe la 6 dimineaţa

Incredibil, cât m-am putut distra!!! Şi pe ăstia, săracii, cine ştie prin ce cearşafuri încinse sau cârciume înfundate îi va crede nevasta, când colo… zZzzz… Ce ţi-e şi cu criza asta. Conjugală, domne!

cu mulţumiri fotografului :)))

Se poate fără să ne-o tragem?

Pe vremuri, băieţii trimiteau fetelor pe care le plăceau scrisori de dragoste. Azi, puştii le ard gagicuţelor DVD-uri cu empetreiuri. Pe vremuri, băieţii cereau permisiunea tatălui de fată s-o scoată la plimbare, azi fetele cer băieţilor să-şi scoată cu talent pantalonii. Mai demult, tinerii făceau curte şi mergeau la peţit. Azi, ei merg la agăţat şi fac mofturi că nu vor cu prezervativ. Într-o vreme se purta cerutul de nevastă cu inel şi un genunche îndoit, azi se poartă burţile la gură şi ambii genunchi îndoiţi, dar pe scaunul ginecologic. Şi atâta “împinge, împinge”, de ea se trezeşte cu 20 de kile în plus şi el, cu inelul pe deget.

Suntem extrem de moderni, voiam să zic. Şi, am demonstrat că am evoluat (avem nero-express), ne-am redefinit prejudecăţile (fata face primul pas) şi ne-am aliniat la trend (ca-n telenovele, unde cel mai jalnic mod în care piţipoanca vrea să-l fure pe Făt-Frumos e să-i producă un prunc, care iese voinic şi deştept în ciuda tuturor alcoolemiilor ilegale ale tatălui turmentat). Am şi eu o mică cerere în tot acest sistem post-modernist şi ultra-optimizat al societăţii 2009, se poate?

Vreau să-ţi pot cere numărul de telefon fără să mă bănuieşti că-ţi stric casa. Sau să ţi-l ofer pe al meu, fără să mă gândesc că te gândeşti că poate mă gândesc eu la ceva neortodox. Vreau să te sun când mi s-a blocat volanul la maşină şi nu mai ştiu formula magică pentru antidot. Vreau să mă chemi la film marţi seara şi să nu mă bănuieşti că merg în ideea că poate o ieşi ceva. Vreau să te iau la patinoar pentru că nu ştii cum arată unul. Şi e păcat pentru viitorii tăi copii :p Vreau să ne întâlnim în poveşti şi sensuri de cuvinte, să râdem în parcuri şi să petrecem timpi. Se poate să îmi placă mult mintea ta, dar să nu te vreau în inima mea. Sau nici în aşternutul meu.

În fine. Înţelegeţi mesajul. Ce nu înţeleg eu e răspunsul.

Nu mai vreau să fiu nici fată, nici băiat. Pentru că sunt mai mult decât sexul meu din buletin.

Pagina 1 din 7

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 140 queries in 0.326 s