Că tot am fost întrebată de ce am pornit blogul ăsta. Am mai zis, oricum nu e prea interesant. Important, însă , pentru fiecare fiinţă raţională şi posesoare de calculator cu conexiune la net este nu de ce şi-a făcut blog, ci de ce l-a întreţinut.

Văd multe referiri la “bloggerii mici” sau la “oamenii cu blog”. La toţi cei care şi-au făcut un cont (gratuit sau nu) şi au început să scrie. Primele zece posturi stânjenitor de ridicole, urmând ca obişnuinţa să umbrească ridicolul. (Ca şi cu postatul meu pe Twitter, unde încă nu m-am obişnuit). Iar regula asta se aplică şi în cazul bloggerilor de profesie. În cazul vedetelor cu blog. În cazul VIPurilor din online. Pentru că toţi făceam caca pe noi la începuturi.

De voie, de nevoie

• Unii scriu pentru bani, pe bune, nu pe poveşti. Că or fi început ei pe bâjbâite treaba asta cu blogurile, părându-li-se un update auxiliar jobului, nu discut. Dar din primăvara lui 2006 încoace, singura bucurie profesională e plimbarea cu liftul de sticlă al faimosului Howard&Johnson din buricul Romanei.
• Tot din categoria celor care scriu de musai sunt ăia pe care îi obligă şeful. Că doar nu poţi lucra în branşă fără a te alinia şi supune trendului. Am auzit în repetate rânduri “Pe mine m-a pus şefu’ să-mi fac blog”. Suuuper, ai toate şansele să-l faci cu drag. Ca atunci când te punea mama să dai cu aspiratoru’. Ştiai şi singur că ar trebui, dar tot să baţi mingea-n curte ai fi preferat.
• Şi dacă suntem la categoria obligatoriu, în ordine descrescătoare intensităţii, urmează ăia care vor să fie ca cei de la primul punct, tot pentru bani. Longevitatea lor e însă relativă şi discutabilă. Succesul – supus legilor probabilităţii.

Dar nesiliţi de nimeni

• La graniţa dintre cele două clasificări principale stau cei care au început dintr-o pasiune cu iz patologic, pe care au transformat-o în realitate, iar blogul e un fel de must în munca lor actuală. Sunt cei care şi-ar dori mai mult timp pentru cele 24 de ore.
• Apoi sunt cei care scriu pentru trafic. Fără a scoate vreun ban. Cei care ştiu că e bine să scrii cât mai multe posturi pe zi. Care ştiu ce-i aia SEO şi-l înjură pe zoso. Cei care delcară că online-ul românesc e un rahat puţitor, dar trag niscaiva speranţă să-i bage şi pe ei careva în seamă. (eu aş zice că e mai mult gălăgios decât puţitor, şi asta din cauza agitaţilor de gen)
• Când hobby-ul devii tu însăţi/însuţi. Când gândurile ţi se proiectează pe lumină. Când te loghezi chiar şi pentru două fraze, indiferent de cât (n-)ai dormit. Când te enervează baba din metrou şi îţi aşezi un text în capul tău ca topic. Când îţi râde-n nas o doamnă chioşcăreasă cu mai puţină scoală decât toate vacanţele tale, la un loc. Când îţi vine să pici cu ceară, să calci cu maşina, să împarţi pumni şi bobârnace.   Ne place, fiindcă ne jucăm. Cu cuvinte, cu imagini, cu stări şi cu emoţii. Ne construim o realitate paralelă, echivalabilă cu cea a jocului din copilărie. Unde toţi ascultă regulile tale. Şi nimeni nu îţi ia jucăria. Unde suntem, pe rând, preşedinţi, blonde sau sfinţi. Sunt convinsă că oameni hanicapaţi social pot trece bariere imaginare prin instrumentul blogului. Oameni complexaţi îşi pot descoperi calităţi şi profita de ele. Oameni cu potenţial pot căpăta încredere în sine. Regăsindu-se printre rânduri. Pe blogul personal.
• Şi-aş mai aduce vorba despre cei care suferă deja de oaresce (vezi ghilimelele unde e cazul) notorietate în topuri şi, automat, multă cenzură în scriitură. Sunt ăia pe care i-a concediat şefa, după ce a citit pe blog că îi mirosea gura a mortăciune. Sau şeful despre prestanţa lui jenibilă în anumite situaţii mai…scoase din context. Sunt cei care nu-şi mai postează toate gândurile de riscul supraexpunerii la judecata colectivă. Cu consecinţe la nivel individual. Aici e vorba, în primul rând, de cei aflaţi deja în lumina reflectoarelor. Cei care au de conservat o imagine sau de demolat nişte prejudecăţi.

Eu nu întreb de ce ai început. Căci eu însămi am început multe si-am terminat puţine. Eu întreb de ce ai continuat.