De fapt, prima cavitate executată pe un canin mandibular şi obturată provizoriu de către mânuţele mele două, pe pacient viu. Şi înainte şi după 🙂

Heh, de fapt, mai făcusem multe manopere de genul, dar pe fantoame, nu pe om care respiră. De fiecare dată mă bucuram când ieşea bine în final, dar pe sentimentul ăla cu pacientul care pleacă mulţumit nu ştiu cu ce să-l compar. Era o tanti bătrânică, uşor speriată de întrebările noastre multe şi fără rost (ăsta e adevărul, dar trebuie respectată o anumită conduită pentru anamneză şi completarea fişei. Dacă mă întrebi pe mine, nu cred că o să-mi chinui pacientul şi timpul meu cu întrebări stupide. Vreodată. Dar, Dumnezeu nu a putut fi la fel de darnic cu toată lumea, ce-i drept. Şi că unii gândesc fără context context, în tipare pe care nu le vor depăşi vreodată, ştim deja, o trăim zilnic. Suntem nişte mici roboţei. Ne îmbrăcăm mereu în costum şi cravată şi ne îndreptăm spre aceleaşi locuri ştiute pe de rost. Dar atunci când mă umflă râsul că nu mai pot să mă abţin, evident încep să derenjez. Şi de aceea, închei aici ideea, ca nu cumva să mă aştepte vreun coleg la colţ de stradă să-mi lecuiască râsul integrat în context.)

Deci, la un moment dat, înainte de a executa mişcarea cu piesa rotativă în gura băbuţei, începusem să mă gândesc, oare ce am mâncat azi, dacă am în geantă vreo bomboană, dacă îmi tremură mâna, dacă îi deschid camera pulpară, dacă urlă femeia, dacă fuge şi nu mai vine niciodată etc. Bine, astea sunt chestii de mic invăţăcel. Gura maaaaare. Sus, edentaţie totală. Jos, îi puteam ghici ultimele 3 prânzuri. Bleacs. Sonda în acţiune. Curăţă, freacă, spală. Iar în momentul în care m-am aplecat asupra dinţişorului cu pricina, mă străduiam să-mi amintesc tot ce am învăţat. De la fiecare materie în parte. Detaliile alea idioate, pe care tre’ să le ai în instincte, nu în sertăraşe virtuale prin creier. Apoi m-am oprit.

M-am uitat în ochii femeii care îşi punea toată încrederea  în mine. Care îmi adusese o iconiţă sfinţită în dar. Şi brusc, nu mai era vorba de un dinte, era vorba de un om. Nu mă mai jucam de-a “doctorul” şi “pacientul”. Eram copila şi băbuţa cu ochi albaştri şi degete groase. Am dat delete peisajului cu resturi alimentare. M-am apropiat ferm şi am apăsat pedala cu putere. Am lucrat ca şi când mi-aş fi făcut mie, nu altuia. Cu drag mult. Mereu întrebam dacă doare. A curs şi sânge. Nu m-am speriat. Nici de el, nici de posibila reacţie a femeii. Atât de calmă şi naturală, cu o mână dreaptă, şi nu două mâini stângi.

Interacţiunea cu băbuţa a fost aşa puternică, încât m-a aruncat într-un fel de epuizare extatică ceasuri întregi. Era o stare pe care nu o mai experimentasem. Iar noutatea venea la fix. Cred că începe că-mi placă nu numai cum sună, ci şi cum se simte să fii “dra doctor” 🙂