Şefu’ nostru, stăpânu’ nostru

Toţi vrem să fim şefi, oamenii s-au îmbogăţit scriind cărţi cu reguli de aur, alţii au sărăcit neaplicându-le, ideea e că aş îndrăzni şi eu să-mi dau cu blonda părere. Menţionez faptul că groaza de un potenţial şef mi-a îndrumat fundul spre scaunul biroului şi dioptriile ochelarilor spre vizite dese la optician, nu de alta, da’ mereu am crezut că una din marile calităţi ale profesiei mele viitoare e aia de a lucra la şi pentru mine. Ulterior, am concluzionat că asta se poate dovedi mult mai solicitant decât dacă ai lucra pentru alţii, că atunci şi lenea e tot pe banii tăi. Dar, dacă tragem linie, tot mai bine e să suport doar ifosele mele decât şi pe cele a încă unuia. Măcar sunt ale mele.

Bun, deci dacă ideea de şef în general sperie, doar atunci când te uiţi la ea de jos (că, în rest, o dorim cu lăcomie), hai s-o luăm invers şi să ne punem pe noi în papucii omului. În nişte papuci ideali, să zicem.

Cum aş fi eu un şef perfect (unde pronumele e variabila din propoziţie)

• În primul rând, nu m-aş intitula şef sau “dom’ director”, chiar dacă răsună fabulos în moalele subconştientului periat cu peria de maşină. Orice chestie care ar stârni invidia subalternilor e proastă. Atât de proastă, că roade din randamentul oamenilor ca un şoricel mic şi cu dinţi ascuţiţi . Oricum mă invidiază că îmi primesc zilnic cafeaua servită, deci, nu avem nevoie de motive suplimentare.
• Am ajuns la cafea. Ăsta e un moment senzaţional pentru mine, ca un tip mişto şi mega-super-casual-smart ce mă dau, să îmi dezvălui latura umană. Dar asta strict urmărind destinderea atmosferei şi nu dezvăluirea laturii textile a duduilor până în 25. Atenţie, deci.
• Apoi, aş râde de mine. Constant. Şi piperat. M-aş face de mândra minune voit, însă nu vulgar. Şi nici exagerat, pentru că oamenii tind să uite cine de cine îşi permite să râdă. Nu exagerez cu volubilitatea asta, da’ face bine la sănătate. Îmi atribuie calitatea de “abordabil”, “disponibil” şi mă integrează în grupul ăsta de angajaţi.
• Trecem la următoarea chestie: nu îi voi privi ca pe nişte sclavi, ci ca pe nişte coechipieri. E drept că nu sunt nici la fel de frumoşi nici la fel de deştepţi ca mine, dar fără ei, mi-ar păli şi mie din toate astea. Până la dispariţie. Deci, fără sclavi.
• I-aş lăuda. Pentru orice căcăţiş. I-aş lăuda, dar nu ostentativ, astfel încât să se simtă importanţi, eficienţi, apreciaţi. În felul ăsta, le stârnesc creativitatea şi îi motivez. Că nimeni n-are chef de nimic, dacă vede că orice ar face, tot prost iese. Plus, atunci când un om e lăudat şi sigur de faptul că prestează bine treaba lui, îţi poţi permite să îl şi atenţionezi când e cazul. Şi promit eu că e mai eficient aşa. Contrastul între laudă, laudă, laudă şi brusc o critică e mult mai mare decât contrastul dintre…nimic, nimic, nimic şi o critică. Adică, impactul asupra omului. Face vreun sens ce zic?! De la plus la minus e cale mai lungă decât de la zero la minus.
• Salut respectuos femeile de serviciu. Şi mă lansez în poveşti din astea de cratiţă. Aici ai un avantaj dacă eşti femeie, că ştii cum se face. Nu cratiţa şi nici mâncarea (astea sunt dezideratele unei lumi ideale şi demult apuse), dar ştii cum să vorbşti mult şi să spui nimic.
• Apoi, aş ţine minte când e ziua lor (a tuturor, în limita posibilităţilor materiale cenuşii) şi a pisicii de acasă. Adică, tot la capitolul uman şi detalii, fleacuri din astea importante pentru ei. Îmbunătăţesc imaginea.
• Nervii: aş încerca să îi dozez pe unitate de gravitate a situaţiei. Şi să detensionez cu glume. E simplu de zis, dar greu de aplicat. Diplomaţia e o materie la care deocamdată sunt repetentă. Dar învăţ fără să vreau, mă jur.

Şi…cam atât. Dacă mai vine vreo idee din asta fără nici un sens, o s-o împărtăşesc numaidecât. Că doar tre’ să râdeţi şi voi de ceva într-o zi.