Eticheta: oameni de la care invatam (Pagina 1 din 7)

Copiilor noştri, cu cel mai mare drag

Întotdeauna în sesiune citesc cele mai faine cărţi, cu cel mai arzător interes şi în cel mai scurt timp. Tot în sesiune ating culmile creativităţii din tot anul şi mă implic în diverse chestii care mă solicită pe mai multe planuri. De parcă e singura perioadă “fertilă” din punct de vedere intelectual pentru mine. Aş clona vremurile astea câteodată.

Sexualitatea feminină, Françoise Dolto

Tipa este o psihanalistă renumită, care descrie întreg traseul sexualităţii feminine din scutece. Cartea se citeşte greu, sunt mulţi termeni de specialitate, adesea trebuie să reiau fraze întregi, ca să nu mă pierd într-un citit mecanic. Vorbesc serios. Mă enervez când nu pricep din prima, dar e totodată o provocare când reuşesc să culeg câte ceva dintre rânduri. V-am spus că îl admir pe Jules Verne şi pe Eminescu, dar din păcate nu învăţ prea multe de la ei. Să citim cărţi care ne învaţă ceva. Cum ar fi să înţelegem lucruri.

Continuare

Bun bloggerit, Roxana Voloşeniuc!

Ştiu, eu ratez unele faze chiar şi în reluări, dar măcar recunosc asta, deci sper să-mi fie iertat păcatul pe jumătate.

Azi vreau să vă dau o veste frumoasă, şi anume că am descoperit şi eu blogul Roxanei Voloşeniuc, redactor-şef şi director editorial Elle şi Elle Decoration. Când i-am spus mamei de ea, m-a întrebat că “cine-i asta” şi de unde atâta încântare. E un fel de divă care nu apare la TV – am răspuns – şi nici în ziarele de scandal. …Dacă asta o mai face o divă în ţara asta a noastră, unde nici divele nu-şi mai primesc ce e al lor. (Şi ca să comentaţi în cunoştinţă de cauză, luaţi de aflaţi o părere a Academiei Caţavencu despre subiect.)

De fiecare dată mă emoţionează într-o formă foarte copilărească orice soi de apropiere faţă de un personaj pe care-l ştiu din poze.  Când îţi dai seama că frumuseţea există şi dincolo de photoshop, că se hrăneşte cu mâncare şi fotografii frumoase, ba mai şi intră pe net la ore la care şi tu eşti conectat. Şi mai nou are şi blog, pe care-l poţi pune în blogroll şi citi zilnic, cu satisfacţie mai mare decât a fanului care nu se spală o săptămână după ce-a dat mâna cu vedeta. Că nu citeşte toate cărţile de la “lectură obligatorie”, ci le alege doar pe cele care-i cad bine la stomac. Asta te face uman. Te scoate din paginile revistelor de modă şi al petrecerilor în little black dress. Din tiparele perfecţiunii, pe care puţini au curajul să le abandoneze în numele autenticităţii. Perfecţiunea nu există, însă nu toată lumea o recunoaşte la persoana întâi.

Despre Roxana Voloşeniuc nu ştiu nici cu cine e combinată, nici cu cine a fost. Şi nici nu mă interesează. Vă spun doar că e poate cel mai frumos redactor-şef de la noi, un fel de Carrie Bradshaw mult mai frumoasă, de România. Sper că şi mai fericită. Decât frumoasă. Şi decât Carrie. 😉

Blondele îi urează bun venit. De fapt, atât voiam să spun.

sursa

Ca o taină

Sufletul meu e mai simplu, iar parametrii mei mai definiţi. Eu gândesc în termeni mici şi nu conjung din plictiseală.

Însă uneori judec şi emit pretenţii de ce-i bine şi ce-i rău. Fiindcă în lumea mea, valorile astea sunt foarte clar definite. Fiindcă în lumea mea nu există nici un “el” în afara lui tu şi eu. Fiindcă în lumea mea, niciodată nu m-am trezit într-o situaţie cu sprâncenele ridicate şi umerii miraţi. Atât de mult îmi place controlul, încât nici liftul nu mai am răbdare să îl chem.

Azi am ascultat o mărturisire de viaţă, care mi-a fost promisă demult, ca un dar pe care simţi că nu-l meriţi. Iar, când mi s-a pus întrebarea ca unui preaînţelept părinte, eram tot mută de uimire. De judecată. De tristeţe. Fiindcă în lumea mea răspunsul era clar şi dureros. Tot azi o colegă de-a mea a lăcrimat când un bătrân ne-a arătat rănile prinse în bandaje pe picioare. Ştiu că i-ar fi desfăcut nodurile, de parcă în ele ar fi stat prinse rănile. Tot aşa cum eu i-aş fi dat răspunsurile, de parcă ele i-ar fi eliberat  durerile.

Nici vorbă. Fiindcă niciodată tiparul după care mi-am construit lumea nu se va potrivi unei alte ordini. Fiindcă în lumea mea, ordinea o stabilesc eu

 

Continuare

Cea mai detestată rivală: Berea

Nici una din relaţiile mele cu un băiat nu s-a terminat din cauza unei alte domniţe. Bine, în afară de primul meu iubit, care a plecat tâmpit de una mai mare, care oferea servicii complete, deci nici nu l-am putut condamna. Pe ea însă, da. Şi până în ziua de astăzi, când îmi apare în cale mi se strică respectiva zi cu absolut tot ce ar mai fi putut rămâne bun din ea.

Dincolo de pseudotragicul eveniment, următoarele mele rivale nu mai aveau nici sâni nici fund, disponibili la cerere. Ba nici măcar moravuri uşoare, ca să-mi pot şi eu hrăni imaginaţia cu o figură călcată de maşină sau măcar tunsă zero. Nu, următoarele mele relaţii s-au dus pe apa sâmbetei fiindcă el avea mereu câte o pasiune, cu care se forma un triunghi amoros demn de comedia anului. Unde eu eram prostul principal, bineînţeles. Inteligentul era -ca în toate filmele bune- el, care a făcut de fiecare dată o alegere deşteaptă:  spre deosebire de mine, pasiunea nu l-a părăsit nici în ziua de astăzi. Ea  varia între parametri foarte largi, de la sporturi extreme la sporturi ilegale. Toate dau trăinicie relaţiei. Şi dependenţă, dar nu de iubită.

N-am încercat să-l vindec pe nici unul, pe principiul, pentru a fi cu mine nu trebuie să renunţe la bucuriile lui. Pentru că un iubit nefericit nu îmi foloseşte la nimic. Dar mi-aş dori ca fericirea lui să se hrănească şi din zâmbetul meu, din locurile pe care vreau să i le arăt şi poveştile pe care vreau să i le spun. Care la început erau din categoria “nu-mi vine să cred” şi savurate ca o prăjitură fină, ca apoi să fie mestecate rapid şi scuipate ca o gumă. Ce repede ne obişnuim cu aromele! Şi ce repede ajungem a crede că ceva ni se cuvine doar pentru că am meritat odată… Adverbul e cu intenţie scris legat.

Nu de puţine ori mi-am dorit ca rivala să aibă ţâţe mai mari şi fund mai bombat, să fie vreo frumoasă ori deşteaptă, pentru că astfel aveam varianta cu intervenţii chirurgicale sau culturale şi o excludeam pe aia în care el era prost. Nu de puţine ori şi eu m-am mirat de alegerile pe care le-am făcut. Că mai bine aş fi avut iubiţi urâţi …

Iar ieri s-a iscat o discuţie aprinsă pe twitter, în planuri paralele cu @Buddhabar şi @giapapadia (aici). Arhi a reacţionat ulterior. Oricum, eu cred în continuare că femeia nu va ajunge vreodată să înţeleagă relaţia bărbatului cu berea. Şi mai ales, frecvenţa ei. Vă las să citiţi şi să trageţi singuri concluziile.

Iar pentru doamnele care nu au încă un “echivalent al berii”: puneţi mâna şi faceţi-vă rost! 🙂

Crăciun culinar

Eu am crescut pe asfalt. Singurii porci pe care i-am văzut erau în cărţile de colorat. Unde erau adorabili, roz şi cu coada răsucită. Nu-mi amintesc de nici un “tăiatul porcului” , de nici un şoric ros până faci febră musculară, de nici un maţ pus la uscat. Dar am auzit pe la alţii. Atâta am auzit, că aproape îmi doream şi eu. Dar asta cred că era doar o fază, ca aia când voiam să merg şi eu la bunici la ţară, la discotecă. Dar nici bunicii nu prea stăteau la tocmai ţară, şi nici discoteca nu prea era foarte discotecă. Aşa că, am ales să nu aprofundez studiul asupra situaţiei, chiar dacă am avut prietene care mă invitau în paradisul dezmăţului rural.

Aşadar, n-o să mă judecaţi prea aspru, dacă o să mărturisesc că mie nu-mi plac porcăriile. Nici măcar de Crăciun, de parcă doar atunci se coace porcul în copac. De fapt, animale asasinate găseşti la orice oră în supermarket. Din porţia crimă cu premeditare vândută la kilogram. Să zicem că nu neapărat aspectul ăsta mă dezgustă, cu toate că imaginea roz a purceluşilor nu îmi creşte neapărat pofta de mâncare.

Iar la noi în casă, disperarea după porcării e de fapt disperarea după prăjituri. Porcăriile le dăm la musafiri. 😛 Am o bunică ce deţine nişte talente periculos de bine dezvoltate. Periculos pentru silueta fetelor de revelion! Trebuie că femeia are vreun secret, că doar reţetele sunt publice… şi nu-mi explic. Face cele mai gustoase creme şi le ştie combinaţiile din cap. Are un cântar în ochi şi un simţ în plus. Niciodată nu am înţeles de ce trebuie să îndur atâtea porcării la masă, până să ajung la prăjituri…
A, şi e vestită pentru ce ştie să facă. Astfel încât, toţi musafirii noştri ne mănâncă numai prăjituri.

foto 1, 2

Profa de română recunoscută pe blog!

Povesteam de profa mea de română în postul trecut, iar azi primesc un comentariu de la Sandra, care mă uimeşte întrebându-mă dacă nu cumva e vorba d-na cutare şi o numeşte direct. A recunoscut personajul! Doar din poveştile mele!!!

În seara asta merg cu o mare bucurie la culcare. Bucurie pe care musai i-o întorc şi doamnei 😉 Abia aştept să ajung la Sibiu! Iar Sandrei şi dumneavoastră o să vă aduc detalii, de-ndată ce le voi fi realizat.

De Crăciun, nici o bucurie nu e prea mult!

Pagina 1 din 7

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 129 queries in 0.345 s