Hehe, ce perversiuni credeati ca am postat? 😛 Nu, nu e vreo imagine xxx, nici vreun articol cu limita de varsta, e doar o poza peste care am dat aici si care mi-a mutat urechile pana la ceafa de ditamai zambetul larg provocat. Sper sa va destinda si voua diminetile si sa va distreze cel putin atat de tare cat m-a amuzat pe mine;))
M-am uitat de câteva ori la filmuleţul ăsta. M-a pus bine de tot pe gânduri, fiindcă e întrebarea care ne chinuie zilele şi nopţile, căci, nu-i aşa, cum prindem un moment de plictiseală, cum ne apucă văitatul şi căinatul după te-miri-ce duduie care-a dat cu flit ori vreun prinţ călare spre alte domniţe.
Şi am ajuns la concluzia, că întrebarea cu adevărat importantă e “Who is your favorite person?” Fiindcă să simţi tu, să te transformi în iubire va fi mereu o trăire îndestulătoare şi cu efect de bumerang. Prima condiţie ca să fii iubit e să iubeşti. Iar reacţia se va declanşa într-un ritm cuviincios şi natural, dând naştere unor poveşti demne de tipărit pe hârtie. Şi de cele mai multe ori, cel care iubeşte mai mult e cel care e şi mult mai…fericit.
Well, are you?
via Bogdan
Leapşă primită de la Omar şi d1sco. Nu deodată, ci pe rând. Ziceţi voi ce-nseamnă asta, că eu nu m-am priceput niciodată la matematică.
Cred că “cea mai” manie a mea prin prisma ineficienţei e cea în legătură cu achiziţionarea de cărţi. Ştiu, te aşteptai să zic rujuri, ţoale şi pantofi, dar, nu, că pe alea le folosesc, şi chiar des 😀 Deci, da, când intru în librărie, în principiu îmi trebuie cam tot ce îmi place. În realitate, aşa şi este. Din păcate, însă, acasă am stive de cărţi cumpărate din motive cunoscute şi neconsumate din motive de rujuri, ţoale şi pantofi, probabil… :p
Iar în categoria văd şi rar mă pot abţine de sezon, stau rochiţele. Mi-am dorit să vină primăvara, să mă port doar aşa. A fost urâtă, cu ploaie şi frig. A venit vara cu sesiune şi caniculă, iar în sala de lectură nu se poartă rochiţe. Au trecut şi alea şi am intrat pe net. Unde pot sta şi despuiată, că nu mă amendează nimeni :p Concluzie: le am ticsite în dulap şi, totuşi, sâmbătă am mai făcut o investiţie 🙂
Ştiţi blondul meu obicei de a nu da leapşa mai departe, decât celor care şi-o doresc. Lăsaţi un comentariu, ca să pun şi eu link. Spor la cumpărături!
“Hai s-o luăm aşa cum este. Că iubire multă şi fluturaşi şi tot tacâmu’. Da’ până la urmă se duc şi astea. Tre’ să te bucuri mai pe la început când ai motive, că după, începe să-ţi treacă, te imunizezi. Exact cum ai zis cu epilatu’. Ce durere la început! Şi pe urmă… ne-am obişnuit. Plus, parcă un pic de sare şi piper trebuie. Şi, ce vrei, e bărbat, na. Îi fug şi lui ochii. Bine, din când în când, nu constant aşa. Doar câteodată. Nu există, tu, bărbat care să iubească la una toată viaţa lui. Nu există! Şi, acuma zii şi tu, dacă tot la tine se întoarce, la tine şi la copii, drăgăstos şi iubăreţ, după ce să nu-l primeşti înapoi?! Că îşi face el damblaua, da’ tot la familie rămâne. N-are rost să ne amăgim, buzuco. Nu există bărbat care să nu fi înşelat o dată. Sau să nu inşele. Tre’ să ne obişnuim cu ideea şi gata. Ce tot atâta ne dăm de ceasu’ morţii. Nu există bărbat care să nu fi înşelat măcar o dată, decât ăla care urmează s-o facă. Asta este. Tu nu crezi?”
Mhmm, şi taică-to pe maică-ta?!
Cu adevărat tinerii din ziua de azi, cu mine pe post de conducător, că doar “I am always online”, şi-au dăruit o extensie a existenţei lor pe messenger.
1. Am ajuns să ascult poveşti despre discuţii pe mess.
2. Am ajuns să ascult poveşti despre când a intrat cutare, când a ieşit, de câte ori a stat invisible, la ce interval se schimba Idle-ul. Imaginaţi-vă conversaţii care conţin BUZZ, status şi available. Sunt martorul îngrozit al unui transfer care îşi schimbă sensul iniţial şi o face în detrimentul celor implicaţi. Care cad ca un fel de victime active, fără a suferi de pe urma efectelor negative. Oare în asemenea hal or să ne spele creierul pe net, încât nici nu vom conştientiza că ceva nu e în regulă?!
3. Am ajuns să urmărim nu numai ce face celălalt dimineaţa, la amiaz şi seara, nu numai cu cine se întâlneşte şi vorbeşte la telefon, ci mai nou, şi cui i-a dat add şi cine i-a vizitat profilul.
4. Ştiu oameni care se au pe ei înşişi în lista de mess. Am rămas tâmpită când am auzit.
5. Am o prietenă care dă massuri de genul “Nu ştiţi până la cât e deschis la alimentară? Care-mi zice repede are un pupic”. Avertizează că e mass şi îl trimite. DOAR LUI.
6. Am în listă plângăcioşi nerecuperaţi şi mereu nostalgici după ultima iubire. Şi veşnic neobosiţi. E penibil, dragilor, vă sugerez varianta invisible, available sau New status message, dacă aveţi pană în toiul inspiraţiei.
7. Ştiu oameni care s-au certat pe net. Ştiu oameni care s-au împăcat pe net. eu. Dar, eu am refuzat să şi iubesc pe net.
8. Şi mai sunt cei care dau add doar de doru’ lelii ori de amoru’ artei. Până să pun ID-ul pe blog, nu dădeam nici un accept fără să cunosc persoana. Că dacă mă loveşte pofta de asl pls, îmi iau mIRCul de pe net. Şi dacă n-am ce spune, nu mă interesează să învârt la el scroll, doar ca să am o listă mai lungă decât a colegei de cameră.
De când cu blogul, unii au intrat în vorbă, fiindcă aveau o comunicare de făcut. Ca să-mi transmită ceva, dincolo de faptul că există pe faţa yahoo-ului. Mulţi să mă aplaude (oare de ce, dar in fine, macar au zis ceva) şi să mă ajute, alţii să mă înjure, câţiva să mă ceară de nevastă. Şi totuşi mai sunt ceilalţi. L-am întrebat pe un tip de ce mi-a dat add, că era evidentă şi cronică -mă tem- lipsa lui de subiecte de conversaţie ieftină. -Cică, să fie.
Ăsta e răspuns din categoria “de aia (punct)”. E ca atunci când îţi cere cineva numărul de telefon, chiar dacă ştie că n-o să te sune în vecii vecilor.
Unii se bagă unde nu le fierbe oala şi nici măcar cu opăreala nu se pricopsesc. De unde vine pofta asta nebună de a deţine şi oferi detalii despre viaţa altora? De unde stângăcia cu care unii îşi dau drumu’ la gură, de se trezesc vorbind. Ca apoi să îi vezi minunându-se că vai, n-am ştiut, că vai, dacă-mi spuneai şi mie…
Păih iaca nu vreau să îţi spun. De aia. Că pot să fac chestia asta. Pot să vorbesc cu tine despre vreme şi buruienile din curte. Pot să-ţi răspund că am hrănit câinele şi m-am spălat pe dinţi. Şi, eventual, îţi mai pot spune că s-a stricat congelatorul. Dar cine o să-l repare şi când o să vină, nu vreau. Şi ştii de ce? Fiindcă toate detaliile astea, pe care le împart gratuit despre viaţa mea, ajung să se întoarcă împotriva-mi. Şi chiar dacă intenţia e în limite creştine, gura depăşeşte toate normele bunului simţ. Iar situaţia poate să mă calce pe nervi. Pentru că nu-ţi ajunge să ştii. E neapărat să ştii mai mult. Musai să pui întrebări. Cretine, de cele mai multe ori. Încurcate mereu. Şi încurcătoare, de regulă.
Dacă tu mi-ai dat o informaţie, o poveste, am s-o păstrez la mine. N-am să încerc s-o înmulţesc, nici să-i fac pui, nici s-o împart frăţeşte. Iar dacă ai impresia că o conjunctură poate naşte obligaţii, te înşeli puternic. Nici măcar morale şi, cu siguranţă, nu ale mele. S-a înţeles ?
