Luna: August 2008 (Pagina 6 din 13)

Rugă pentru părinţi

Se întâmplă în viaţă uneori să îţi pui întrebări cu iz de răzvrătire. Şi se întâmplă să strigi la ceruri. În aşteptarea unei consolări. Căci ai avut credinţă şi tocmai asta pare a-ţi da dreptul de a cere socoteală.

Cu toţii înţelegem legea firii, dar ne încăpăţânăm să o acceptăm când ni se aplică. Iar unele momente funcţionează ca o pereche de palme peste ceafă. Numai cât să ne trezim din amorţeală. Doar cât să ne amintim că în viaţă există lucruri importante şi restul. Iar când le defineşti pe astea clar în inima ta, nu ar mai trebui să existe vreun argument pe lumea asta care să-ţi determine răzgândirea. Pentru lucrurile importante, uneori preţul plătit e întrebarea pe care o porţi cu tine: ce-ar fi fost, dacă…

De când îmi amintesc de mine, ştiu că îmi ziceau părinţii că eu sunt făcută pentru export. M-au trimis la şcoli germane, am dat Bacuri şi teze într-o altă limbă maternă. Şi înainte de a fi suficient de matură pentru a cântări şi compara raţionamente , decizia aia cu lucrurile importante am luat-o neintenţionat. Fiindcă am luat-o din exemple de viaţă şi din suferinţele celor apropiaţi. Ştiţi cum e să primeşti un telefon de la un om drag, care te roagă să fii acolo… ca şi când ar fi el însuşi prezent. Care te roagă să-i suplineşti absenţa, dar nu de gura lumii, ci de sufeltul lui. Ştiţi cum e aia să ţi se întâmple chestia asta când ai 15 ani? Să fii rugat să suferi în locul altuia poate tâmpi minţi. Sau schimba direcţii.

La un an după ce prietena mea din copilărie pleca în SUA cu familia, am primit acel telefon, în care mă anunţa că a murit bunica. Revenirea în ţară era planificată pentru următoarea săptămână, dar ce mic e omul cu planurile lui în faţa inevitabilului! O singură săptămână mai târziu, Otopeniul trebuia să-i primească pe acei copii plecaţi în căutarea visului străin. Nu s-a putut schimba biletul mai devreme şi nici la înmormântare n-au ajuns. Bunica a închis ochii cu dorul de ea, iar noi nici astăzi nu vorbim despre asta. Probabil există răni care sângerează o viaţă. Şi există copile care au înţeles că nu e obligatoriu să se supună indicaţiei de la producător şi că marfa de calitate rezistă chiar şi departe de vitrine. Şi unde, până atunci, tot ce îmi doream era să plec din ţara asta nenorocită, acela a fost momentul în care am ales. Lucrurile mele importante. Iar pe buletin îmi scrie RO.

Azi primesc mesaj, s-a prăpădit bunicul. Am un deja-vous amar. Şi mă întreb, ce oare n-am înţeles din lecţia de atunci, încât a trebuit din nou predată? Am plâns cu telefonul în mână. Şi mi-am amintit fiecare pas către şcoală, cu Ada şi bunicu’. Şi Şnuchi după noi. Mi-am amintit de Antenă şi de povestea moşului Nicolae. O copilărie întreagă, a celor două fetiţe. M-am descălţat şi am trimis mesaj. Nu pot azi. Voi merge mâine. Azi mai vreau să-mi amintesc aşa cum era atunci, când eram toţi acasă.

Iar prin postul acesta vreau să trag un semnal de alarmă către cei care pleacă în căutarea aurului care străluceşte mai tare prin alte ţări îndepărtate: nu lăsaţi numai copii în urma voastră, ci şi bătrâni. Care se îngrijesc unii pe alţii până rămân să nu mai poată şi ajung să piară de sete într-un pat împuţit. Sunt părinţii voştri, nu uitaţi de ei!

Tăcuţi stăm la mormântul vostru şi, printre lacrimi, binecuvântăm amintirea voastră…

Vreo “neregulă”?

Later Edit: campanie pentru “o lume mai dreapta”. Cica. Si cine e pentru stanga?

O poveste tristă

Din tolba cu drafturi care abia aşteaptă să vadă lumina postării, azi am o poveste tristă. Care m-a găsit ea pe mine, întâmplător, ca în filmele proaste, când te loveşte conştientizarea cu maşina.

O poveste la colţ de stradă, în adierea aerului condiţionat din cea mai frumoasă maşină din lume, o blondă şi o doamnă cu părul creţ şi ochi albaştri. Cu poveşti din capitolul “multă cerneală va mai curge”. Nici o legătură cu întâlnirea care se voia scurtă. Dar care a căpătat o concentraţie din aceea cu care te hrăneşti vreme lungă.

Tipa, o prietenă bună a mamei, o doamnă cu calităţi mai multe decât pretenţii. Îmi zice aşa:

Te implici prea mult şi eşti pretenţioasă. Te consumi mereu pentru următorul “mai bine”. Şi ajungi acolo, dar constaţi că ai uitat să trăieşti până aici. Cei superficiali nu suferă. Iar oamenii profunzi sunt cei mai incomozi. Lumea în care trăim e departe de a fi rotundă şi nici nu e obligaţia ta să o îndrepţi.

Îţi spun sincer, eu mă bucur că nu mai sunt tânără în societatea de astăzi. Că am crescut altfel. Când prietenii erau prieteni, indiferent de cine era maică-ta sau taică-tău. Când îmi aducea tata din delegaţie ciocolata de 6 lei. Când fiecare ocazie era o bucurie. Şi aveam patru anotimpuri.

Iar povestea se dovedeşte tristă pentru noi, ăştia care stăm pe net şi întrebăm pe mess cum e vremea de afară. E tristă pentru noi care suntem produşii acestei societăţi. Pentru care ne-am născut şi pe care o hrănim. Cu fiecare Cola îngurgitată, cu fiecare pilă băgată, cu fiecare gunoi aruncat pe geam. Cu fiecare click pe mouse…

Căldură mare?

Noroc că nu e termometru clasic cu mercur, că îmi făceam griji să nu pocnească. Orice soluţie pentru situaţia dată e binevenită. Eu venisem cu ceva idei aici.

Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac

De mult timp îmi stă postul ăsta în capul laringelui şi în vârful degetelor. Însă articolul ăsta a fost picătura care mi-a umplut paharul şi declanşat furtuna.

M-am săturat să tot aud în dreapta şi-n stânga diverşi indivizi cu pretenţii de pseudointelectuali cum batjocoresc, aruncă blesteme şi invocă spirite măreţe împotriva întregii branşe a medicilor. Îi bagă pe toţi într-o oală şi pun bomba pe numărătoare inversă. Inclusiv EuropaFM poartă o campanie împotriva medicilor, prin care îşi doresc lărgirea publicului consumator de inepţie la radio, nicidecum selecţionarea lui. Că hai să-i dăm românului ce-i cade lui bine la stomac, că deh, asta e cheia succesului pentru televiziuni ca OTV. Dar credeam că Europa FM e radio de viţă nobilă, faţă palidă şi sânge-albastru.

Omul găseşte o plăcere inexplicabilă în a arăta cu degetul, a pune etichete şi a înjura pe altul. Admit că unele critici pot fi constructive, dar de multe ori tonul face muzica. Mai ales pentru lelea Mărie care crede că tot ce zboară se mănâncă şi că tot ce aude la radio e adevărat. Văd pe toate uliţele personaje care se plâng de tratamentul medical primit. Urlă-n ei nemulţumirea. Şi vreţi să v-o spun pe aia cinstită? Urlă altceva, de fapt.

Că merge mama cu pruncu’ la doctor. La ăsta mic îi curg mucii şi de ieri, strănută. Iar ei îi trebuie reţetă pentru antibiotice. Degeaba îi explici că n-are legătură tanda cu manda, că mai mult rău face, nu-i bai, îi trebuie. Antibioticele tratează psihoza mamelor, nicidecum răceala copiilor.

Vine o babă la medic. Vrea reţetă, că are ameţeli. O paşte menopauza şi tulburări de stare. Are în mână cutia de medicamente pe care le vrea. Că le-a văzut la vecina şi că pe aia o ajută mult. Degeaba îi explici că n-are legătură tanda cu manda. Că vecina suferă de Parkinson, că e altă mărie, altă pălărie şi nu se asortează. Nu-i bai, vrea reţetă. Păcat că prostia poporului se eliberează gratuit.

Ambele doamne din exemple pot face scandal, circ şi pe ele vedete la Poveştirile de acasă, că sunt nemulţumite de tratament. Şi vine EuropaFM să le dea apă la moara stricată şi gata dezastrul. Stricată de exces de imbecilitate pe cap de locuitor.

Dar unde-i mama acelei fete care a ajuns în urgenţă în cabinetul medicului de familie cu o spasmofilie în criză, cu maxilare încleştate şi rugăciuni consecutive, care a primit un diazepam intravenos şi s-a liniştit imediat? Unde e mama pruncului născut la 4 dimineaţa de medicul în a cărei evidenţă era, însă NU şi de gardă în noaptea travaliului, dar care s-a ridicat din patul lui de-acasă pentru a o asista pe pacientă? Şi poate se ridica a treia oară din pat în noaptea aia. Şi unde-i bărbatul care a venit în Ajun de Revelion cu o falcă-n cer şi una-n pământ, că de trei zile îl doare măseaua, da’ taman când se înţoleşte lumea de petrecere, pe el îl arde urgenţa. Şi unde-i sora acelei adolescente căreia medicul i-a promis un cadou din buget propriu, salar muncit zilnic şi impozitat de stat, pentru a o stimula să piardă din greutatea mult apăsătoare pe psihicul ei în dezvoltare. Unde e tânărul de 19 ani diagnosticat cu sleroză în plăci, atent sprijinit moral de medic prin cărţi despre putere, subconştient şi iubire. Unde sunt familiile care aşteaptă ore întregi în faţa sălii de operaţie un răspuns fericit. Unde sunt cei care îl primesc. De ce nu ridică şi ei mâna, de ce nu-şi dreg glasul, să spună şi aceştia ce au “pătimit”!

Suntem invidioşi şi ne roadem economiile de sub saltele de ciudă când dăm şpagă la medici, aşa-i? Pentru că în România suntem învăţaţi că ni se cuvine totul. Că merităm noi, aşa, de aia. Ce, o consultaţie?! Păih numa’ m-o pipăit. /Păih să te duci la mă-ta să numa’ te pipăie, dacă o pricepe ceva din pipăitul ăla. Scuzaţi-mi exprimarea literară, dar unora tre’ să le vorbeşti pe limba lor ca să priceapă. Actul medical e subapreciat. Omul vede că a pus doar o ştampilă asistenta şi, gata, i-a scris adeverinţa. Că nu trebuie prea multă ştiinţă.

Ba da, trebuie. Şi mai trebuie să înţelegem asta şi să privim de jos, de unde ne e locul. Că învaţă nefericiţii ani întregi stive de cărţi, ca să ajungă pe un salar de toată jena să fie scuipaţi între ochi de nişte analfabeţi cu pretenţii de cultură. Şi mai trist e când pretenţiile sunt de cultură medicală. Acelaşi organism nu reacţionează de două ori la fel. Atunci, putem compara două organisme între ele? E adevărat că orice pădure are uscăturile ei, dar totuşi e bine să ne vedem lungul nasului.Trebuie să luăm măsuri şi să ne punem frână la gură, căci altfel la asta se ajunge.

A şti sau a nu şti

Cel mai des, ceea ce îţi doreşti, ceea ce vrei cel mai mult e acel lucru pe care nu îl poţi avea. Dar pe cât de dureros ar fi “să vrei”, cei care suferă cel mai mult sunt cei care nu ştiu ce vor. Eu sunt gemeni.

I rest my case.

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 112 queries in 0.549 s