Rugă pentru părinţi

Se întâmplă în viaţă uneori să îţi pui întrebări cu iz de răzvrătire. Şi se întâmplă să strigi la ceruri. În aşteptarea unei consolări. Căci ai avut credinţă şi tocmai asta pare a-ţi da dreptul de a cere socoteală.

Cu toţii înţelegem legea firii, dar ne încăpăţânăm să o acceptăm când ni se aplică. Iar unele momente funcţionează ca o pereche de palme peste ceafă. Numai cât să ne trezim din amorţeală. Doar cât să ne amintim că în viaţă există lucruri importante şi restul. Iar când le defineşti pe astea clar în inima ta, nu ar mai trebui să existe vreun argument pe lumea asta care să-ţi determine răzgândirea. Pentru lucrurile importante, uneori preţul plătit e întrebarea pe care o porţi cu tine: ce-ar fi fost, dacă…

De când îmi amintesc de mine, ştiu că îmi ziceau părinţii că eu sunt făcută pentru export. M-au trimis la şcoli germane, am dat Bacuri şi teze într-o altă limbă maternă. Şi înainte de a fi suficient de matură pentru a cântări şi compara raţionamente , decizia aia cu lucrurile importante am luat-o neintenţionat. Fiindcă am luat-o din exemple de viaţă şi din suferinţele celor apropiaţi. Ştiţi cum e să primeşti un telefon de la un om drag, care te roagă să fii acolo… ca şi când ar fi el însuşi prezent. Care te roagă să-i suplineşti absenţa, dar nu de gura lumii, ci de sufeltul lui. Ştiţi cum e aia să ţi se întâmple chestia asta când ai 15 ani? Să fii rugat să suferi în locul altuia poate tâmpi minţi. Sau schimba direcţii.

La un an după ce prietena mea din copilărie pleca în SUA cu familia, am primit acel telefon, în care mă anunţa că a murit bunica. Revenirea în ţară era planificată pentru următoarea săptămână, dar ce mic e omul cu planurile lui în faţa inevitabilului! O singură săptămână mai târziu, Otopeniul trebuia să-i primească pe acei copii plecaţi în căutarea visului străin. Nu s-a putut schimba biletul mai devreme şi nici la înmormântare n-au ajuns. Bunica a închis ochii cu dorul de ea, iar noi nici astăzi nu vorbim despre asta. Probabil există răni care sângerează o viaţă. Şi există copile care au înţeles că nu e obligatoriu să se supună indicaţiei de la producător şi că marfa de calitate rezistă chiar şi departe de vitrine. Şi unde, până atunci, tot ce îmi doream era să plec din ţara asta nenorocită, acela a fost momentul în care am ales. Lucrurile mele importante. Iar pe buletin îmi scrie RO.

Azi primesc mesaj, s-a prăpădit bunicul. Am un deja-vous amar. Şi mă întreb, ce oare n-am înţeles din lecţia de atunci, încât a trebuit din nou predată? Am plâns cu telefonul în mână. Şi mi-am amintit fiecare pas către şcoală, cu Ada şi bunicu’. Şi Şnuchi după noi. Mi-am amintit de Antenă şi de povestea moşului Nicolae. O copilărie întreagă, a celor două fetiţe. M-am descălţat şi am trimis mesaj. Nu pot azi. Voi merge mâine. Azi mai vreau să-mi amintesc aşa cum era atunci, când eram toţi acasă.

Iar prin postul acesta vreau să trag un semnal de alarmă către cei care pleacă în căutarea aurului care străluceşte mai tare prin alte ţări îndepărtate: nu lăsaţi numai copii în urma voastră, ci şi bătrâni. Care se îngrijesc unii pe alţii până rămân să nu mai poată şi ajung să piară de sete într-un pat împuţit. Sunt părinţii voştri, nu uitaţi de ei!

Tăcuţi stăm la mormântul vostru şi, printre lacrimi, binecuvântăm amintirea voastră…

Articolul anterior

Vreo “neregulă”?

Articolul următor

Smileyface

18 Comentarii

  1. magnum44

    Imi pare rau 🙁 RIP

    0

  2. imi pare rau si mie…am trecut si eu prin asta acum cateva luni..si stiu ca orice ti-ar spune altii..tu tot te simti ca naiba…

    0

  3. tiby

    deep..real deep.. mi s-au udat ochii .. Sincer, good job! keep it up!

    0

  4. condoleante….dumnezeu sa il odihneasca.

    0

  5. Sincere condoleante. Si mie imi lipseste bunicul foarte mult…

    Am ales sa dau play la cantec, cu toate ca ma emotioneaza mult prea tare. Da, ar fi bine sa ii pretuim cat inca mai sunt.

    0

  6. Îmi pare rău…s-a făcut un an de când bunicul meu a plecat în cer, nu ştiu dacă pot spune că ştiu prin ce treci pt. că fiecare simte altfel, dar simţi un gol în suflet şi lacrimile care îţi curg pe obraji în virtutea inerţiei. Chiar dacă îţi pare rău, plângi şi te consumi, te întrebi de ce tocmai el, de ce tocmai acum, este cineva sau ceva care te întăreşte, care te face puternică şi capabilă să stai pe picioarele tale indiferent de ce se întâplă în jurul tău. Viaţa îşi urmează cursul, nu se uită că e bărbat, bătrână sau copil, cică nimic nu e întâmplător, oricât de crunt şi de dureros ar suna.

    În momente ca astea nici nu mai ştii ce vrei să auzi şi ce vrei de fapt să simţi…fii puternică, plângi, nu ţine în tine, acceptă orice umăr sincer…o îmbrăţişare in momente ca astea îţi poate oferi un echilibru mult mai mare decât cuvintele spuse de x sau y.

    0

  7. multumesc pentru solidaritate, dar nu e vorba de bunicul meu. e bunicul prietenei mele din state. doar ca iar am vorbit in 3 peri si s-a inteles tot altceva. Bunicul meu [pe unu il mai am si doua bunice :)] are 80 1/2 ani, e brunet si voinic. Se da cu bicicleta si e mesterul casei. In septembrie merge la nunta nepoatei lui (vara-mea) si e cel mai fericit. Sper ca il voi putea avea si eu la nunta mea 😀

    0

  8. Eu unu nu as pleca ca multii altii sa am bani sa am casa etc masina (lucruri normale pe afara) ci pt CIVILIZATIE atat am bani aici cati nu au altii afara castig mai bine spus da tot in jegu asta de tara traiesc cu jegu asta de popor cu care mie rusine MIE RUSINE sa fiu roman

    Nasol cand mor rude si tu esti la mama dracului uite deasta nu am plecat si nu cred ca plec prea curand da nu din cauza parintilor cu care nu ma inteleg stralucit da bunica mea tin enorm la ea, ma crescut de mic cand mama facea spume ca ios numa un vagabond si etc numa ea zicea ca las ca vezi ce o sa ajunga si sunt f atasat sper sa traiaaca sa ma vada cu nepotei si in baston ….

    Ps : Ma inerveaa retardati care zic RIP fmm sunteti romani se zice Dz sa il odihneasca sau Odihneasca-se in pace retardatilor …

    0

  9. funny, ia nu mai insulta lumea. si ce cauti aici, nu trebuia sa fii la barcelona?! :p

    cred ca in alt post, comentai ca civilizatia nu o vor prinde nici nepotii tai, ci direct copiii, ca pleci tu spre zari mai luminate. sau imi amintesc gresit? oricum, eu am ales clar de tot: oamenii mei si nu, lucrurile mele. Caci lucrurile se pot schimba, cumpara, repara, inlocui. Oamenii nu.

    0

  10. ascanioro

    din postul tau nu pot decat sa imi amintesc cu durere decat ce am patit acum 5 ani, mai exact in februarie 2003, cand bunica-mea, cea care practic m-a crescut a murit. Si acum imi amintesc ca era o zi de joi innorata si ea era pe patul de moarte si eu am iesit de la liceu si am ajuns cu 1o-20 minute dupa ce ea murise deja.

    Si acum ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca as fi ajuns mai devreme acasa.

    Oricum condoleante pentru bunicul prietenei tale.

    0

  11. Mada

    Imi pare rau, Petra!! Stiu cat de importanta e Ada … si bunicu’, la fel ca toate amintirile care ne modeleaza. Iti doresc sa ai forta necesara pentru a trece printr-o lectie deja invatata, desi lectiile astea nu cred ca pot fi repetate destul.

    0

  12. ascanioro, crezi ca ai fi putut face ceva? nu mi-am luat niciodata ramas-bun in felul acesta, dar trebuie sa fie tare dureros..

    Mada, uite o bucurie! 🙂 ms mult

    0

  13. Khata

    Penultimul paragraf, cel cu bold, mi-a facut pielea de gaina… Foarte frumos scris, ai momente in care chiar ma impresionezi. Felicitari si sanatate tuturor parintilor si bunicilor !!

    0

  14. ik

    Dumnezeu sa il odihneasca in pace!!
    si o imbratitare calduroasa pentru tine!

    0

  15. Roxana

    ce ciudat ca unii de aici ii fac retardati pe altii care au postat un comentariu, desi in propriul lor comentariu nu sunt doua propozitii in care sa nu fie o greseala de ortografie…

    0

  16. in ziua aia bunica se simtise rau tare…am fost la ea dimineata, dupa am plecat la scoala, si pe la 3 am trecut iar pe la ea si era ceva mai bine…dupa am plecat din localitate…si mama m-a sunat toata seara in disperare plus mesaje plus mailuri ca poate poate voi vedea….eram la majoratul prietenului meu, intr-o cabana la 15km de oras…daca as fi vazut apelurile m-as fi putut duce sa ii zic”la revedere” dar nici prin cap nu mi-a trecut toata noaptea sa imi scot telefonul din rucsac…toata familia a fost acolo, eu nu…si de fiecare data plang cand incerc sa ma gandesc daca macar i-am zis in ziua aia cat de mult o iubesc…

    ai scris foarte frumos.

    0

  17. shell_seeker, te cred… dar mai cred ca sunt unele lucruri care se stiu si fara a fi spuse. Pentru ca se simt. 🙂

    0

Leave a Reply

© 2007-2017 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 175 queries in 0.529 s