Stau în vârful patului, cu laptopul pe genunchi şi spatele lipit de perete.
Miroase a cireşe. E o cremă nouă.
Sunt singură în cameră şi mi-e frig.
O fi de la breteluţe. Poate prea subţiri.

Mă gândeam la felul în care merge timpul înainte, la ciclurile vieţii şi la deciziile pe care le luăm. Sau pe care le iau alţii pentru noi.
Şi îmi aminteam din vremuri de demult…
Întotdeauna am ştiut de dinaintea lui. Nu cred în iubire la prima vedere, ci în “îndrăgosteală” la prima vedere. Şi mai cred în context. Pentru că simţirea nu îşi pregăteşte intrări. Ci te loveşte direct în moalele raţiunii. Uneori se manifestă cu goluri în stomac şi tulburări de vedere. Care dispar dacă te tratezi cu timp, distanţă ori nenorociţi. Şi numa’ unu’ din ăstea trei elemente e suficient..ca să fie eficient.

Mi-am jucat rolul în propriile poveşti cu indice cupidonian hipertrofiat. Însă, momentan, singura parte hipertrofiată din mine e răbdarea. Care atâta s-a umflat până a pocnit. De nervi şi de haz şi de necaz.

De după un maieu larg pe bretele de mătase, mirosind a cireşe şi noapte rece, o blondă închide ochii. Şi se tot gândeşte…
oare, după răbdare ce urmează?