Să ne ierte Dumnezeu

Suntem în prag de sărbătoare. Dar genul de sărbătoare religioasă, care trebuie mai mult simţită în suflet decât în buzunar.
Mi-e dor de Paştile alea când simţeam fiecare zi a Săptămânii Mari, când îmi doream lumina Învierii, când trăiam ciocnitul de ouă roşii şi îmi făceam cruce înainte de a lua Paşti.
Trist e că ambalajele rezistă la trecerea vremilor, insă conţinutul se deteriorează văzând cu ochii. Sau simţind cu simţirile, mai bine zis , într-un fel foarte pleonastic.

Zilele trecute, am intrat in bisericuţa de peste drum să întreb scurt când spovedeşte şi împărtăşeşte părintele. Nenea care are grijă de biserică şi pe care îl bănuiesc a fi debil mintal, mi-a răspuns tare mirat că pe la 8 jumate…dacă ma grăbesc… De parcă l-aş fi intrebat de ultimul trend la şosete. Cică să merg să mă pregătesc şi să revin dimineaţă.

Mai era un nene -nu mă pot pronunţa care stătea mai prost cu facultăţile mintale- care îi citea unui băiat dintr-o carte, Biblia, presupun.
Mi-a dăruit şi mie Noul Testament şi a început să îmi explice cât sunt de păcătoasă şi câtă nevoie am de Dumnezeu. Şi de parcă n-ar fi fost destul că mi-a băgat frica-n oase, a mai şi insistat “să citim din Evanghelie”. Nene, n-am timp, deja mă aşteaptă nişte lume de 10 minute, mă grăbesc. “Da’ numa’ o frază.”
Vorbea frumos bătrânul, îmi imaginez. Doar citea din cărţi. Dar tonul lui imperativ şi dinţii aurii din gură m-au speriat îngrozitor. Până au început să-mi sune telefoanele, de mi-am revenit urgent. Păcat că nu tot atât de urgent a tăcut şi moşul. Nici nu m-am mai simţit prost că sună mobilu’ în biserică, oricum n-a deranjat pe nimeni. Din păcate.
Am mulţumit frumos pentru cadou, dar m-aş fi lipsit şi de el şi de predica aferentă şi mi-aş fi ţinut şi cuvântul referitor la punctualitate. Nu s-au prăbuşit munţi, dar nu e frumos să faci lumea să aştepte.

Pe de altă parte, acum am un motiv. Pentru a-mi motiva lipsa efectuării unui ritual strămoşesc.
Mi-e dor de sentimentul acela de libertate după o Spovedanie. Mi-e dor de bucuria somnului de după Sf. Împărtăşanie. Aveam şi eu, odată, acea claritate în privire. Ca moşii mei debili, dar sinceri.
Şi cu toată tinereţea şi puterea oaselor mele, pentru o clipă, acolo în faţa altarului, i-am invidiat pe bătrâni.
Fiindcă eu … habar n-am ce am făcut cu ele.

Articolul anterior

Leapşa: Ia, dă mai departe! Prioritatea în trafic.

Articolul următor

Curajul de a spune ce simţi

  1. aikisan

    Si eu constat acelasi lucru. Trist 🙁 Inseamna ca noi ne schimbam si pierdem credinta.

    0
  2. o blonda cazuta... pe ganduri

    conform teoriei ca e bine sa faci ceea ce simti, marturisesc un singur lucru in postul asta… ca tocmai ce m-am trezit… 🙁 deci ai mare dreptate.

    0

Leave a Reply

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 144 queries in 0.260 s