Suntem oameni informaţi, multifuncţionali, conducem maşini puternice, vorbim la telefoane ultraperformante şi suntem permanent conectaţi la reţea.

Departe de a fi simpli, ne încurcăm în propriile noastre alegeri şi ajungem să ne îndoim de principii clar stabilite, uităm ce e bine şi ce e rău. Consultăm reviste şi psihologi care să ne amintească ce e sănătos pentru vieţile noastre.

Ne petrecem timpul în birou, în trafic sau la telefon. Sărim peste prânz , iar cina o luăm în oraş. Ne dorim weekenduri ca să le umplem cu ore de somn. Timpul liber ni-l petrecem în doi la TV. Sau singuri. De multe ori, diferenţa e doar o linişte aparentă a conştiinţei noastre încremenite.

Plecăm în concedii, unde ne preocupăm cu făcut poze, în loc să înregistrăm peisaje şi miresme, atmosfere şi vibraţii în aparatul nostru permanent purtător. Uităm să ne purtăm firesc împreună şi ajungem să ne scoatem ochii. Şi să rărim vacanţele.
Ne reducem discuţiile din familie la subiecte primitive gen hrană, somn şi bani.

Ne bulversează varietatea ofertei de pe piaţă şi ne urmăreşte îndoiala propriei alegeri. Americanii nu îsi pot duce relaţiile amoroase “a la long” şi ajung în terapii, bântuiţi fiind de eventuala existenţă a unei alternative “mai grozave”. În sensul, mai “fotomodeală”, mai ţâţoasă, mai deşteaptă, mai devreme acasă. Gândurile astea torturează şi nu-ţi lasă nopţile în pace. Şi nici fericirea. Iar eu nu vorbesc din cărţi.
Am dat broasca din mână pe prinţul din basmele mele. Şi nu o dată. De am rămas cu golul din stomac şi plinul în rezervorul cu iluzii. Iar când plinul seca, rămânea vidul. Şi ecourile tristeţilor. Împreună cu dorul de broaşte. Şi singurătatea prinţesei.

Altădată, am avut răbdare să mă conving că niciodată povestea Luceafărului -la dimensiunea ei romantică- nu ar fi putut avea un happy end. Fiindcă happy end-ul apare doar în cazurile de împerechere în cadrul aceleiaşi specii. Cătălin şi Cătălina. Nu Cătălin şi Miruna. :p

Iar azi, urmărindu-l pe Tudor Chirilă lansând o idee în care crede, strigând trezirea omenirii, mi-am dat seama că orice modificare de ritm cardiac e binevenită. Câtă vreme mai avem timp să ne doară, înseamnă că mai avem o şansă – reconexiunea la simţire.

În zilele viitorului meu, prezentului altora, mărunţişurile neechivalabile în monedă internaţională vor constitui luxul epocii. Şi dacă nu au preţ, nu ni le putem cumpăra. Nici măcar cu banii ăia mulţi pentru care muncim de ne sar capacele.

Va fi un lux să-mi beau, dimineaţa, cafeaua cu bărbatul meu.
Va fi un lux să îngurgitez o ciorbă la amiaz şi să pregătesc cina familiei mele.
Să ma joc jocuri cu puiul meu şi să îl ţin braţe.
Îmi voi înghesui poveştile cu fetele între rândurile încărcate ale agendei. Şi voi purta trei telefoane în geantă. Şi cinci ceasuri la mână. Iar asta nu din exces de trend, ci din criză de timp.
Va fi un lux să mergem în piaţa mică şi să batem străzile Sibiului nostru.
Va fi un lux să fac baie cu bărbatul de la cafea şi spumă parfumată. Să topesc aşternuturile într-o noapte de iubire pasională şi să adorm în ritmul bătăilor inimii sale. Vor fi zile fixe şi limite de durată pentru descărcările sexuale. Că dimineaţă sună ceasul devreme. Şi copilul trebuie dus la şcoală.

Va fi un lux ca el să îmi vegheze somnul şi să-şi rărească respiraţia ca să nu mă trezească. Mai bine ne acoperim cu plapume separate şi evităm să ne lovim trupurile în somn.
Va fi un lux să ii par frumoasă dimineaţa şi să ne sărutăm de “la revedere”.
Sms-urile se vor rezuma la ocaziile aniversare sau şedinţele importante din care nu poţi fi deranjat. Când mesajul e important. Nu cel de amor, ci să nu uiţi copilul la şcoală. Şi poate luaţi şi pâine de pe drum.

Dacă aşa arată viitorul, din partea mea: PAS!
N-am nevoie de funcţii înalte, nici de şedinţe prelungite. Nu vreau concedii plătite, doar vacanţe de calitate. Nu vreau tocuri înalte, ci tenişi comozi.

Nu vreau cunoştinţe faimoase, ci prietene apropiate. Nu vreau petreceri fotografiate, ci evenimente memorabile. Nu vreau omagii post-mortem, ci nepoţi care să-mi poarte ochii. Şi numele. Vreau timpi, amintiri, simţiri şi gândiri.

Tudor spunea azi cât de greu e să păstrăm ce avem, să menţinem iubirea. Iar metafora sârmei se regăseşte dominant în vieţile noastre.

Fie-vă mersul uşor, Pe sârmă (clipul în întregime îl găsiţi) aici