Pagina 2 din 446
Băiatul meu cel mare împlinește astăzi 3 ani și jumătate. Și fiecare zi cu el mi se pare o binecuvântare.
Când e moale, seara, la culcare.
Când vine la mine doar să-l țin puțin în brațe.
Șoc și groază, am făcut co-sleeping cu părinții mei până mi-am făcut buletin. Am supraviețuit și n-am ajuns nici vreo dazaxată sexual, nici vreo lipită de fusta mamei. Mi-a fost greu să mă desprind din patul lor, da, fix cum unui bebeluș de 3 luni îi e greu să stea în fund, unuia de 1 an, să facă pipi la oliță, altuia, de 3 -să vorbească. Pentru că, pur și simplu, nu e pregătit. Așa că, mi-am dorit ca fiul meu să nu treacă prin asta. Îmi amintesc că-mi era teamă să nu vină seara și iar să mă întreb, oare eu unde dorm. Deși mereu dormeam cu ei, cred că întrebarea asta se punea doar în capul meu. Știu mirosul lenjeriei curate și dungile feței de pernă călcată, pe care-mi puneam capul când mai încercam câte un ”hai să dorm la mine în pat”. Mă simțeam atât de părăsită, de nedreptățită, încât mă apuca durerea de burtă când mă gândeam că ei sunt împreună, amândoi, iar eu singură și abandonată. Îmi imaginam că așa se simt oamenii în sicriu. Că o să mor de singurătate sau de frig.
De fiecare dată când primesc un email sau un telefon din orele suplimentare, de la vreun om din agenție, adică după 6 seara, îi spun că nu mă deranjează, dar că el/ea ar trebui să fie acasă la ora respectivă. La fel cum i-am spus stilistului când m-a vopsit (acum o mie de ani), să poarte mânuși. La fel cum îi atrăgeam atenția asistentei să-și pună ochelari de protecție. E spre binele lor.
Înainte să devină legătura noastră mai serioasă, chiar înainte de a ne spune ”te iubesc”, i-am zis băiatului care mi-e soț astăzi următoarele cuvinte: motocicletele sunt un dealbreaker, ma frend. Nu că ar fi avut el vreodată înclinație spre a fi un rocker tatuat, dar mi s-a părut important acest aspect. Acela a fost momentul în care ”nu mai ești singur pe lume de-acum” a devenit dreptul nostru de veto, spus în alt fel.
Legătura dintre burtă și creier nu e ceva inventat de fiul sau fiica ta. Nu e o formă de șantaj emoțional, nu e o manifestare de răsfăț, nu e ceva ce trebuie etichetat și analizat.
Pe mine, copil, mama m-a luat în serios. Pentru că un copil nu minte când îl doare burta de la ceva. Iar când tu știi că n-a mâncat stricat, că n-a amestecat lapte cu bere, cred că e normal să te îngrijoreze situația. Și uite-așa, m-am trezit investigată până-n dinți, dusă la analize și la ecograf. Unde nu s-a găsit nimic concret, doar un -citez- ficat ușor mărit. Acum, ce să zic, o fi fost de la vinul pe care îl beam la 9 ani. Probabil mama s-a prins. Nu mi-a dat niciun medicament, habar n-am ce tratament s-ar fi potrivit pentru boala asta a mea. Culmea, că durerea de burtă venea doar seara. Așa ceva. Când trebuia să mă culc! Nu eram genul mâncăcios, ci mai degrabă jucăuș, iar somnul mi se părea o pierdere de timp. Doar mâncatul îl bătea la ”lucruri inutile din viața mea”.
