De când am anunțat public că mi-am început lucrul la cabinet, de când am poză de profil din cabinet, probabil că lumea a început să mă ia mai în serios și să mă creadă pe cuvânt că e și un dentist în blonda asta cu blog, pe undeva. Dincolo de întrebările și pozele care curg și pe care vă rog să nu le opriți, că nu mă deranjează deloc și dacă pot, vă ajut, mai curg niște lucruri: plângerile.
Momentul în care am început să îmi răspund la întrebarea ”de ce”, venită după ce criticam comportamentul cuiva, persoana mea a început să fie mai bună. Nu glumesc. Pentru că am început să văd și din perspectiva celuilalt.
-Crezi că viața unui bărbat e mai ușoară decât a unei femei? l-am întrebat pe o bancă, la soare, în acel parc bucureștean în care am făcut poza aia în care suntem tineri, pe frigider. Nu aveam telefoane, nu aveam pacienți, aveam doar o mână într-alta și eu, o ureche pe umărul lui. Cam ca atunci.
Experții în parenting atrag atenția că cititul înainte de culcare nu ”se pune” ca timp special petrecut cu copilul, pentru conectarea cu el. S-au scris articole întregi despre beneficiile cititului în acest moment al serii, pe multe tocmai le-am citit. Toate se referă la beneficiile lecturii în general, nu la povești pe post de Diazepam, în mod particular.
Atât de mult se plâng oamenii care sunt părinți că le e greu, că sunt obosiți, că e dificil, că se ceartă, că se organizează, că e scump, că ai nevoie de una, că ai nevoie de alta, încât ăsta a devenit normalul: să vorbim despre copiii noștri ca și când nu ne-ar plăcea de ei.
”Abia aștept să încep serviciul, să mă mai odihnesc și eu.”
Nu știu dacă are legătură cu faptul că e băiețel. Nu știu dacă are legătură cu faptul că am petrecut tot timpul la început cu el. Nu știu dacă are legătură cu faptul că încă suge uneori. Dar, pur și simplu, nimeni nu se mai uită așa la mine cum se uită el.
