Pe vremea când căutam bonă, am vorbit la telefon cu o doamnă tânără, treizeci și ceva de ani, mama unui băiețel de 6 luni. Mi-a zis așa: că îi plac foarte mult copiii, că îi place și de-al ei, dar ”asta-i viața, doamnă. Trebuie să și mâncăm.” Am oftat îndelung, dar i-am dat dreptate. Mi s-a părut ironia sorții: să îți lași bebelușul tău acasă, pentru a avea grijă de al alteia. Îi convenea că locuiam relativ aproape, ea venind dintr-o comună din sud de București.
Mi-am propus asta când Tudor era mult mai mic, am abandonat planul într-o vreme, l-am reluat și tot așa. Acum, de când are un frate mai mic, am zis să devină literă de lege: fă-l să râdă cel puțin o dată pe zi.
Când eram eu mică, bunica avea acest obicei de a-mi cumpăra mereu sandalele care-i plăceau ei. Asta a mers o vreme, până când n-a mai mers, că nu le purtam. Nu-mi plăceau, ea nu înțelegea și asta era. Țin minte și acum prima pereche de sandale pe care mi le-a cumpărat și îmi plăceau, erau unele cu niște platforme mici, eu aveam vreo 14 ani și le-am purtat până le-am rupt. Zicea bunică-mea că au făcut sandalele alea toți banii irosiți anterior. ”Păi nu ți-am zis eu?!”
Când ne-am întors din Anglia, toată lumea se minuna de Tudor. Că era mic și bucălat, cu ochi mari și gene-ntoarse, miroasea a lapte dulce și era tot ce poate fi mai nevinovat. Imediat de la aeroport, ne-am dus acasă, cu toți bunicii lui și-o străbunică, a fost cu șampanie și lacrimi și multă bucurie. La un moment dat, bunica mea cea făcătoare de prăjituri mă trage la o parte și-mi șoptește:
”să știi că mie mi-a fost tare dor de tine”.
*poza e de acum 2 minute, din bucătăria noastră mică. Vorba soțului meu, n-avem loc de șervețele, dar ne putem șterge la gură cu frunze :))
A fost o săptămână de vis. O să scriu și despre întâlnirea dintre frați, despre primele nopți acasă, despre tot, pentru că nu vreau să uit nicio clipă.
În noaptea aia, când pompa nu scotea nimic, din sâni curgea aer, iar noi măsuram grame de scutece pline și goale, ca să ne convingem că bebe a supt totuși ceva, era să înnebunesc. Tatăl copilului meu era îmbrăcat, cu cheile în mână, pregătit să iasă pe ușă. Prin viscol și ger, că era un februarie englezesc fix așa cum vi-l imaginați. Noi cumpăraserăm biberoane, sterilizator, tetine, protecții de silicon și comprese de sân. Îmi venea să plâng când mă uitam la comprese. La ce să le folosesc? Mă simțeam un izvor secat. O fântână părăsită. Un pământ crăpat. Numai lapte praf n-aveam, pentru că intenționam să alăptez. De ce am dat banii pe toate celelalte, nu întrebați.
