Din capitolul să vezi şi să nu crezi, continuă episoadele cu nervi şi spume în hypermarket. După ce am înjurat şi m-am jurat că nu mai calc pe la ei, mă duc ieri cu o prietenă la Real.
Toate bune, până ne loveşte foamea şi mirosurile de mâncăruri gătite, care ne provoacă poftele şi imaginaţia. Culinare, desigur. Mie mi se face de o salată cu pui şi ciuperci; deja simţeam şi crănţănitul chiflelor proaspete între dinţi, aşa că am luat bon din ăla de dezordine şi m-am pus la coadă. Dar nu eu fac savoarea acestui post. Din păcate însă, nici puiul de la rotisor.
Exact, prietena de care vă spuneam – la fel de blondă, dar mult mai înfometată decât mine- îmi împărtăşeşte gândurile ei necurate faţă de un pui din ăla. Că uite cum arată, uite cum se-nvârte, numa’ poezii nu zice, vorba ceea. Îmi propune să împărţim animalul, eu o ţin pe-a mea cu salata şi pâinea crocantă, nu te pui cu poftele blondelor.
Când colo, ce să vezi, bucurie mare, cineva cumpără jumătate de pui minunat! Yeah baby, deja viaţa părea mult mai frumoasă! Asta până când am descoperit că mă aşezasem la coada greşită, iar pofta de salată mi s-a tăiat ca maioneza în ziua de Crăciun. Instantaneu.
Pe de altă parte, prietena mea – nicidecum din spirit de solidaritate pentru cei mai puţin norocoşi- rămâne şi ea cu buza umflată, să vedeţi de ce: puii se dădeau ca pe bandă rulantă înaintea ei, când îi vine rândul, mai era unul singur în vitrină, deci yeah baby! continuă. Cică: daţi-mi jumătate de pui, vă rog.
La care, poftim răspuns: “Jumătate?! N-am decât întreg!”
Continuare