Ştiţi că povesteam de conferinţa despre cancerul la sân şi despre doamna cu batic roşu, care ne-a arătat urmele chimioterapiei într-un gest de curaj atunci?

Acum apare ocazia de a sta de vorbă cu dânsa pe facebook, într-o discuţie live, unde vă invit, doamne şi domni, să punem întrebări, să povestim experienţele (ale noastre sau ale altora) sau doar să mai învăţăm câte ceva. Azi Mâine, de la ora 14.00 va fi multă lume pe facebook!

p.s. Dacă vreţi să transmiteţi ceva prin mine, ziceţi numaidecât. Iar eu voi da mai departe 🙂

Later edit: întâlnirea s-a amânat pe luni marţi. Din motive tehnice.

Later edit 2: să sperăm că mâine destinul va ţine cu noi. Ne vedem la 2!

Întâlnirea se va întâmpla cândva în ianuarie. Organizatorii îşi transmit scuzele pentru confuzia creată.

Pe principiul încercarea moarte n-are, se reia campania de vaccinare a fetiţelor împotriva cancerului de col uterin.

Un vaccin împotriva cancerului. Mai citiţi o dată. Un vaccin împotriva cancerului!!! Să deţii aşa ceva în ziua de astăzi ar trebui să însemne că eşti un fel de Dumnezeu. Ar trebui să fii putred de bogat şi să ai statui ridicate la fiecare colţ de stradă. Dar lucrurile nu stau chiar aşa, cel puţin la noi în ţară.

Mai demult am fost invitată la o conferinţă pe această temă, unde s-au analizat greşelile de comunicare în campania trecută de vaccinare. Într-adevăr extrem de prost făcută. Într-adevăr, şi tanti Neli de 4 ar fi putut s-o gândească mai bine, dar nimeni n-a întrebat-o pe ea.

Ce nu înţeleg eu acum e de ce oamenii ăştia repetă greşeli din trecut? Şi de ce fix oamenii (Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului) care ar trebui să apere interesele pruncilor noştri au interesul de a le băga beţe-n roate? N-au fost şpăgile destul de consistente? Mai mulgeţi, fraţilor, o vacă şi puneţi de un cozonac, poate mai creşte cota la bunăvoinţa cui n-o are. (Nu vă imaginaţi că ştiu despre ce vorbesc, dar îndrăznesc să trag aceste concluzii după ce citesc îmbârligăturile astea. Şi le recitesc, că mă pierdusem printre nume de instituţii care mai de care mai majusculat caligrafiate)

E un subiect delicat, asta am stabilit deja. Gândiţi-vă că iei una bucată tată şi îl pui să se gândească la fiică-sa. Aia pe care o ştie din burtă de la mamă-sa, aia pe care a şters-o de bale şi a hrănit-o cu biberonul. Aia pe care o pupa pe mânuţe şi o lăsa să-l tragă de perciuni. E aceeaşi copilă, chiar dacă acum are 10 sau 11 sau 12 ani. Pentru el e aceeaşi. Şi spune-i omului că fata lui are vagin şi o să facă sex la un moment dat. Şi că treaba asta ar putea s-o îmbolnăvească, să facă o grozăvie de cancer şi să moară. E vorba de franzeluţa aia de copil, care îi încăpea în palma dreaptă.

E delicat, la extremă. Iar comunicarea proastă la aceeaşi extremă : foarte.

Ştiu că ziceam la un moment dat un mare NU acestui vaccin. Între timp, cer permisiunea să mă mai gândesc. Iar până va veni vremea să am nevoie să judec o decizie pentru copilul meu, oi avea şi mai multe studii de caz ca argumente solide. Într-o direcţie sau alta.

În încheiere, vă amintesc un singur lucru: A avea relaţii sexuale neprotejate cu o persoană e ca si cum te-ai fi culcat cu toate persoanele cu care s-a culcat respectiva pînă atunci. Din punct de vedere epidemiologic creşterea e exponenţială. Iar franzeluţele din franzeluţe se fac, dacă mă-nţelegeţi.

*(un bun punct de plecare pentru cei interesaţi să cerceteze subiectul găsiţi la dl Petreanu)

sursa foto 1, 2, 3

ştiinţa are şi o parte umană. Fiindcă se aplică pe oameni.

Azi am văzut partea umană a manualelor mele. Am auzit corzile suferinţei, care vibrau pe alte frecvenţe decât zicea în cursurile de Morfopatologie. Şi mi-a părut rău pentru fiecare minuţel de văicăreală din ultima vreme şi dintotdeauna. Azi ne-a impresionat emoţia unui om, nu cifrele unor statistici. Iar eu încă am pe retină tremurul cu care Cristina Bazavan (redactor-şef Tabu) a pus microfonul pe masă. Fiţi convinsă că nu o să uităm! Şi nu doar preţ de un articol.

Tema – cancerul la sân

Vorbitorul principal -Antoaneta. Principal, pentru că , sincer, restu’ nu ştiu ce-a mai zis…
Doamna Antoaneta. Avea nişte ochelari mari şi un discurs coerent. Purta bască roşie şi ghete de toamnă. Mi-ar fi plăcut să-i văd ochii mai de-aproape. De la început, mi s-a părut că plânge. Doar mi s-a părut.

Nu m-a impresionat nici când şi-a dat jos baticul roşu şi a rămas acoperită doar de urmele chimioterapiei. Chelii am mai văzut. Dar mi s-a făcut pielea de găină, când a făcut a doua glumă cu colive şi nimeni nu a râs. Nici pronunţarea diagnosticului crunt în repetiţie obsesivă n-a avut efecte piloerectile asupra mea. Dar când a început să zică despre cum a devenit mai egoistă, mi s-a zbârlit şi părul din nas. Despre cum, pentru ea, viitorul e cel mult apropiat. (Iar eu sufăr pentru bătrâneţe, fără măcar să ştiu dacă o să am parte de una… )

“Te gândeşti dacă eşti de neînlocuit”

Azi am văzut un singur diagnostic şi doi pacienţi. În sală era prezent şi soţul doamnei Antoaneta. L-am remarcat, că era singurul care fuma. Cu păcat l-am remarcat. Iar ulterior omul a oferit o lecţie de iubire, care mi-a dat răspunsul la-ntrebarea ei: nici nu contează!!! Mai ales atunci când viitorul e cu puncte de suspensie, prezentul capătă trei semne de exclamare.

” Sunt aici ca să-mi cunosc mai bine soţia.”

Ştiţi, mi-am amintit de una din cele mai egoiste dorinţe ale mele de mică, aceea de a pieri prima dintre ai mei cei dragi. Şi am îndrăznit să spun că, din acest punct de vedere, pentru cel bolnav e puţin mai simplu decât pentru cei din jur. Am îndrăznit să îl felicit pe omul care era acolo, în mijlocul discuţiei, doar fiindcă era. Aproape de femeia lui. Şi nici măcar nu stătea lângă ea. Dar îi era alături. Am îndrăznit să-mi doresc alte probe, dar tot aşa o iubire.

Că m-am bucurat să îi cunosc? Dacă se poate spune.

———-

Voi reveni, mai tehnică. Dar azi nu pot.

Au mai fost acolo Ligia, Corina şi Raluxa.

Ideea asta mă tot bântuie de la o vreme, mai ales în perspectiva viitorului care se va transforma în prezent la un moment dat. Ştiu că la şcoală, proba de rezistenţă era aia la care mereu mă lua cu leşin. Iar în liceu nici măcar nu mă mai sinchiseam, îi ziceam profului că prefer un 2 din burtă, decât să-mi dau ochii peste cap în toată splendoarea lor.

Câţiva ani mai târziu, am ajuns să îmi scârţâie toate articulaţiile şi să iau medicamente ca bunicii. Ca să nu mai zic ce  mă îngrozeşte ideea unei eventuale sarcini, probă de rezistenţă maximă pentru oasele mele, micuţele.

În altă ordine de idei, am auzit că în Parcul Tineretului au montat oamenii nişte aparate pentru mişcare în aer liber. Asta e chiar superfain! Mi-aş dori să vă spun că le-am văzut cu ochişorii mei, că le-am folosit cu mânuţele şi picioruşele din dotare, dar nici poze nu am.. Aşa că, până mă apuc eu de lucruri (că la teorii sunt prima) vă arăt ce au făcut alţii sâmbătă, în Plaza:

E bine că unora chiar le pasă şi nu se rezumă doar la a STA şi a da din vârfurile degetelor… Ar trebui să luăm aminte. Şi exemplu.

..de acu’ 2 posturi.

E vorba de o campanie pentru diabet, asta în contextul în care mâine e Ziua Mondială a Diabetului, cercul albastru fiind simbolul acesteia din 2007. El sugerează viaţă şi sănătate, iar culoarea albastră face trimitere la cerul care uneşte toate naţiunile. Asta în ideea unei comunităţi a celor afectaţi de pandemia diabetului. De obicei, pentru luarea glicemiei se înţeapă degetul, iar injecţiile  cu insulină se fac şi în abdomen. Cercul atrage atenţia că talia şi degetul pot fi folosite şi pentru altceva -hula hoop (veţi vedea pe site finger hoola) : chiar dacă ai diabet, poţi avea o viaţă normală şi veselă, alături de oamenii apropiaţi, cu încredere în viitor. Plus, diabetul s-ar asemăna cu cercul de hula-hoop – cu puţin efort şi perseverenţă, oricine poate învăţa să-l controleze.

Mâine, în Plaza România se vor mai întâmpla câteva evenimente asemănătoare celui din filmuleţ. Aşa că, cei care vor să susţină lupta împotriva diabetului, să caşte ochii şi să facă prezenţa mâine între 13 şi 16.

Una peste alta, diabetul e genul acela de afecţiune de care auzi pe la alţii. Am o veste proastă: nu e întotdeauna aşa. Diabetul e najpa, mă-nţelegeţi? Până şi dinţişorii suferă din cauza lui, că acolo-s eu mai specialistă. Iar cel mai grav e că uneori  lenea şi nesimţirea noastră ne fac cunoştinţă cu el 🙁 Oamenii ăştia au făcut campanie şi au dat-o elegant, dar eu nu mă ascund după deget.

Ştiaţi că diabetul se poate declanşa pe motiv de obezitate? Fără poveşti cu peşti, că e tata-mare de vină şi razele de lună. Nu, domne, e gura aia a noastră spurcată de vină. Fiindcă obezitatea inactivează nişte receptori insulinici, insulina fiind hormonul responsabil cu nivelul glucozei din sânge. (app, nu există zahăr în sânge, că el e metabolizat la nivel de glucoză)

Deci, un diabet de cauză supraponderală este vindecabil. Cum? Cu un fermoar la gură 😀

(Bine, ăsta e un aspect, alte treburi despre obezitate am mai zis eu pe aici.)

p.s. Campania e lansată de Sanofi-Aventis şi Zentiva şi se numeşte Hula Hoop. Tare mă bucur când se promovează informaţia, că de margarine şi fast-food-uri a auzit tot românul 😛