Zilele trecute, în city cafe lângă ASE-ul din Piaţa Romană, ajung să-mi omor vremea dintre cursuri. În afară de faptul că de afară locul promitea multe, aşteptările noastre au fost înşelate mai mult decât prevedea faţa rotofeie a chelnăriţei bine trecute de treizecii ei. Colegul meu a rămas profund marcat de urâţenia unei angajate din zilele noastre la asemenea local cu oareşce aere “dePişentru”. Fără supărare şi fiţe de provinciali, da’ la noi în sat, asemenea apariţie -ca să nu mai zic profesionalism cu ghilimele- ar fi atuul perfect al unei femei de serviciu cu interdicţia de a presta verbal vreo treabă. Ca să nu zic oral, că deja o dăm în vulgarităţi.
Bun. Colegul, sub şoc, se hotărăşte greu ce vrea. Colega cere un cappucino cu frişcă. La care preaurâta, dar mult mai isteaţa chelnăriţă îi explică, nu se poate, cappucino e cu spumă de lapte, frişcă vă aduc la espresso, dacă vreţi. ohoooo, pauză vă rog, că aţi băgat blondele în ceaţă! Deci, să recapitulăm: dacă vrei frişcă, musai să vrei şi espresso. Şi dacă ăsta-ţi pică greu la bila leneşă, ajungi să cauţi cu papilele-ţi nehalite spuma mereu pe cale de dispariţie, de pe linguriţă. Cine a consumat, ştie. Mă refer la cine a consumat nervi şi a făcut spume, dar nu de lapte, nici pe cafele, ci de la bila leneşă cu rol decorativ, de pe gâtul preafrumoasei şi atât. Or fi având ei la cafeneaua asta vreo maşină minunată care toarnă cappucino direct cu laptele făcut spumă deasupra şi espresso la superofertă, cu frişca inclusă în preţul oricum piperat. (repet, eram la fiţe) Şi care ţine cu dinţii şi prostia omenească de fidelitatea spumei pentru cappucino şi a frişcăi pentru espresso. Buuun. Nu înţelege nici unul nimic, colega aşteaptă cu sufletul la gură să primească ceva.
De bunăvoie şi nesilit de nimeni, accept. Sclav, până când moartea mă va despărţi. De a mea prostie. Oare?!
Azi, la Ikea. Oficiul relaţii clienţi. Aproape de ora închiderii, nimeni la coadă. Ajunge mama în faţa duduii de la vorbitor, care îi spune: Luaţi un număr de ordin, doamnă. Bine, doamnă, aş înţelege şi eu, să facem ordine atunci când este haos. Dar… Ăsta era ca-n bancul ăla, doi copii numărau o bilă. (Ulterior am întrebat un angajat la preaordonatului magazin, dacă bonurile alea au vreo valoare în afară de cea evidentă. Cică nu, da’ cum, domnişoară, sunt pentru a ordona rândul clienţilor!) Bine, nene..am înţeles, iartă-mi optuzitatea.
Rămânem la Ikea. La împinge-tava acolo. Îmi place, se mânânca parţial bine, parţial rece, tre’ să-ţi cari singur marfa, mi-e drag într-un fel, că îmi aminteşte de cantinele Clujului. Doar că acolo aveau nişte ciorbe senzaţionale, iar mămăliguţa era 1,2 lei. Şi încă îmi plouă-n gură, pe deasupra. Vine o tanti – flămândă – şi întreabă pe o altă tanti de după tejghea, ce-i acolo, în nişte pane-uri arătoase. (Pesmetul pus peste cam orice, cam tot aşa arată, adică, cam a pesmet. Adică, înauntru poate fi carne, file de peşte, caşcaval, mezeluri.) La care i se răspunde pe un ton vădit ofticato-deranjato-nedumerito-grosolan: Naaagheţ, doamnă!!
Într-un gest reflex, sprânceana mea ridicată s-a întâlnit cu nedumerirea şi foamea clientei, care a renunţat la nagheţii prea-mpesmetaţi, în favoarea clasicului grătar cu cartofi prăjiţi. Mie mi-a pierit pofta de speranţă şi mi-a venit lehamitea în gât. E pătura aia de oameni care s-a născut într-un fel şi care tot aşa o să şi moară. Sunt ăia care nu pot funcţiona decât în tipare gândite pentru ei de către alţii. Sclavii ăia pe care nici cu 120W pe cap de locuitor nu îi mai poţi ilumina. Diagnosticul de orbire se pune atunci când pacientul nu mai percepe nici un strop de lumină. Dar diagnosticul de “prostie incurabilă” când îl depăşim?
