Prima zi din viaţa mea în care am tratat o supărare, nu cu ciocolată şi bomboane, ci cu o carte şi-o plimbare-n parc. V-am spus că unul din motivele pentru care iubesc Bucureştiul (cum ar zice Ligia) este că ai voie să întârzii şi lumea nu se supără?! Ba chiar te înţelege. N-ai să vezi aşa ceva acolo de unde vin eu şi în limba în care am fost crescută. Sasu-i sas şi la el totul merge ceas.

N-are nici o legătură tanda cu manda, dar voiam să storc o frază pozitivă din mine, că restul vine de la sine. Am o grămadă de motive să nu iubesc Bucureştiul ieri. Să mi se facă frică. De graba de la metrou, eu sunt mai lentă de obicei. De sictirul gratuit al unora, eu sunt mai prietenoasă, în general. Însă nu, de regulă. Şi nici, cu toată lumea.

De toate gândurile rele, care mi se întorc ca bumerangul într-o singură după-masă. Ca să nu mai zic ce frică mă ia pe la şale, când mă gandesc că am păcătuit şi cu vorba şi cu fapta. Deci, mai urmează?!

De toate capcanele pe lângă care am trecut, dar mereu m-am plictisit repede.

Şi de inconştienţa mea prezentă, dat fiind faptul că încă nu dorm la ora asta, că am văzut cel mai frumos tablou în apele mizere ale Dâmboviţei, că mi s-au inundat ochii în spatele lentilelor negre, de la emoţia produsă de un singur sms pe telefon. Inconştienţa că m-a încălzit bătaia soarelui pe spatele meu şi m-a remontat un rând dintr-o librărie. Şi în ciuda faptului că azi m-a încercat un sentiment despre care am citit în reviste, pe net şi am auzit la poveştirile de viaţă, şi chiar dacă dorinţele mele depăşesc limite legale ale bunului simţ cu o viteză uimitoare, trag linie. Şi constat. Că (nu) am nevoie de mult ca să fiu împăcată. Nu am nevoie de nelinişti, ca să fiu aşa. Nici să te ştiu, cum eşti acum. -Iar, ca să fiu fericită, am nevoie de momente. Pe care le construim – atenţie la prezentul verbelor– în viaţa noastră şi le păstrăm în mintea obosită. Astfel le asigurăm nemurirea şi nouă, fericirea. Noroc că sufletul nu oboseşte.

În fond, nimeni nu are dreptate. Predau armele şi mă înclin.

Neputinţa spânzură spirite, însă ridică eroi. Pe al meu îl ştiu dintotdeauna. Însă ce nu ştiam e … cât de sus se poate înălţa. Mai sus decât ‘oi putea să văd vreodată.

Nu îmi plac.

Chiar dacă după o despărţire urmează un alt început. O nouă motivare, cu un bagaj mai consistent şi o înţelepciune asimilată, nu lecturată. Oare de câte ori am zis chestia asta? Oare câte forme o să-i mai ştiu da aceleiaşi idei? Şi oare până când voi repeta lecţia devenită istorie ca să trec examenul?

E toamna copilăriei şi răsăritul bătrâneţii. Dar pe înţelepciunea copilei nu o să pot conta vreodată. Şi vremea lui rămas-bun. Ieri am scos cheia din căminul care mi-a ascultat poveştile de suflet, care mi-a ascuns lacrimile şi mi-a primit jubilările. Şi ceasul amintirilor.

Mi-am încrustat pe retină imaginea sălii de lectură cu aerul acela închis şi albul de pe pereţi şi uşi. Iar imaginea am îmbibat-o în aroma de vopsea proaspătă şi căldură uscată. Că aşa mirosea la Cluj. În căminul nostru. Am privit Babeşul şi locul de unde vorbeam la telefon, Non-stopul, care nu era non-stop şi Bisericuţa de vizavi. Iar femeia de serviciu mi-a urat “succes” de parcă ar fi fost în orice altă dimineaţă, de parcă m-aş mai fi chiar întors. Despărţire devenită nostalgie. De străzile Clujului îmi va fi veşnic dor.

Am privit figuri care mi-au trezit fluturaşii din amorţire, care au născut sentimente despre care citisem doar, figuri după care am plâns nopţi la rând sau care au plâns după mine. Alt gen de despărţire a fost atunci. Acum însă, când împărţirea bunurilor fizice echivalabile în inimi frânte e neglijabilă, oamenii m-au privit pe mine, omul. Cum mă rugam de ei zile întregi să se uite atunci. Dar, se pare că oamenii nu pot face lucruri când ai tu chef, ci numai când sunt ei pregătiţi. În schimb, urarea lor de “drum bun” a fost din toată inima aia care a rămas nefrântă şi din toată puterea sentimentului care a încercat să ne unească odată… E ciudat să trezeşti reacţie unui om cu care nu ai mai vorbit de mult timp. Şi e şi mai ciudat să fie reciprocă treaba asta. Încununată de un tacit “bravo, tu”. Şi de un oarecare “la revedere” sincer, nu de politeţe. Revedere? da, mi-ar plăcea…

Şi mai e despărţirea aia ideatică. La graniţa dintre material şi non-material. Căci nu mi-am văzut prieteni buni. Le-am zis, dar atât. Ştiu că simţirile adevărate trec peste kilometri şi ceasuri ticăite. Dar mereu am zis că în Cluj mă ţine şcoala şi oamenii. (Nici nu ştiu în care ordine, doar în care ierarhie afectivă.) Păcat că nu aparţineam şi eu acolo. De multe ori mi-am dat seama că am prieteni prea buni în apropiere. Oameni care mereu mă sună doar ei. Care înţeleg când le scriu “brb” şi care îmi bat la uşă doar să mă salute. Ştiu. Sunt oamenii de la care am învăţat mai multe decât şi-ar putea ei închipui vreodată. Dincolo de aerul curat al Clujului, de ei îmi va fi un dor mult. Adică la fiecare respiraţie.

Apoi sunt despărţirile acelea nepalpabile, acelea proiectate strict în interiorul fiinţei tale. Când simţi că dai drumul unor valori, când faci schimb de sentimente şi transferi atribute condamnate. Sincer, am păţit să vărs lacrimi mai amare şi să suspin hohote mai cutremurătoare din motive absolut străine de indivizii care mi-au frânt inima şi orele de somn. Când am pierdut speranţa de a ajunge vreodată la mintea unui om pe care îl iubesc mai mult decât explică teoriile mele de viaţă. Când m-am trezit printre lacrimi la masa din fundul cafenelei, cu spatele la intrare şi cu faţa la prietenele mele. Durere care se reactivează la fiecare prilej ce decalnşează amintirea. Mă înţeleg eu pe mine…

Când m-am trezit singură într-o lume pe care nu o luasem în calcul. Desigur, am voie să mă răzgândesc. Am voie să închid şi să deschid ochii. Uneori şi visele pot fi spectaculos de frumoase. Dar din vise, mereu ne trezim.

Şi ştiu, suntem ceea ce gândim. Şi lumea e ceea ce gândim. E perfect logic. Dar asta nu înseamnă că am înţeles. Adevărul nu există. Ăsta e argumentul doveditor. Am înţeles.

p.s. Da, plec din Cluj. Îmi continui studiile la Bucureşti. E o afirmaţie, nu o interogaţie. A se lua ca atare.