Holograf spunea că şi băieţii plâng. Doar că ei nu bocesc în perne şi batiste parfumate ca duduiţele dornice de compasiunea celor din jur. Fiindcă ei se jucau cu maşini şi pistoale când erau mici, nu cu păpuşi şi rochiţe împrumutate de la mama. Fiindcă a lor consolare suna “da’ eşti bărbat, uite, râd şi fetiţele de tine”. Fiindcă ei n-au avut prieteni pe care să-i sune noaptea la doişpe după ce şi-au primit papucii de la jumătatea posibil-ideală. Fiindcă n-au scris jurnale şi poezii de dor, n-au băut cafele ilegal de concentrate şi, închizând cercul vicios, n-au umplut batiste cu lacrimi la acele comedii romantice, în care cei doi sfârşeau mereu împreună.

Căci un bărbat nu plânge. Cică e semn de slăbiciune. Eu cred că e semn de umanitate. Şi mai cred că e o descărcare profund benefică pentru cel căruia i se întâmplă. Sunt oameni care plâng foarte rar. Mie uneori mi se face dor să plâng, dar glandele mele lacrimale funcţionează după mişcările lunii, că altă explicaţie nu găsesc. De avut, le am, asta e verificat. Mi-a zis cineva odată, că precis am glandele, poate îmi lipseşte inima. Mai ştii?

Revenind la domni, rănile pe care ei nu şi le plâng rămân cu potenţial de cicatrici periculoase. Şi se transformă în obstacole greu de depăşit în calea fericirii lor afective. Am cunoscut băieţi care îşi vedeau fosta în actuala. Pe care o pedepseau pentru păcate care nu erau ale ei. Iar în final ea a obosit şi i-a lăsat singuri în lupta cu fantomele trecutului. Nici azi nu cred că le-au depăşit.

Şi eu am avut drame afective. Mi-au călcat pragul inimii şi sufletul în picioare. Mi-au spus poveşti ca-n “viitorurile cele mai ideale” şi mi-au încrustat numele pe malul mării.

Continuare

În toate basmele răsuflate apare prinţu’ fermecat, fericit posesor de mantie minunată, care-i conferă puterea de a se face invizibil. Asta e o chestie care îl ajută pe el, care chiar dacă e fermecător şi viteaz şi deştept, dar mai ales, frumos, -îl ajută- să câştige ceva, un premiu, o prinţesă, o atenţie, o măslină. Păih, mă gândesc acuma, la ce bun să fii viteaz dacă eşti viteaz pe invisible? Pe mine mă enervează ăştia care-şi pun mantia pe mess şi se cred ei şmecheri, că vorbesc cu tine numa’ când au ei chef. Iaca scîrţ. Dacă vorbeşte şi celălalt cu tine, înseamnă că are chef, măih dragă, nu că îi saltă sângele-n obraji de emoţie că ai binevoit să i te adresezi virtual.

Da’ ăla pe care nu-l văd nici de Paşti, când toată lumea îşi pune status cu “Hristos a înviat”, ca să scutească cenţii de pe semeseuri, ce scuză are? Sunt curioasă doar, că eu stau toată ziua pe mess, chiar şi când nu stau. La calculator. Mă gândesc că trebuie să existe o explicaţie. Ori e mare vedetă, de, în momentul în care apare, năvălesc puhoaie, ori e persecutat de ceva mamă-soacră updatată sau vreo fostă disperată. Că dacă e actuală, e un prost şi nu cred că face subiect de discuţie.

Bun, dacă e mamă-soacră, variantele de soluţie sunt mai complicate, mai ales de când cu toate posibilităţile astea tehnologice care îţi arată şi ce ai mâncat aseară. Iar dacă vede mama-soacră că ai devorat-o pe fiică-sa în cuibuşorul conjugal, nu-i a bună, te asigur. Că una e să ştii şi alta e să vezi.  Mi-a arătat azi cineva de încredere 😉 un site care nu citeşte gânduri, da’ îţi zice cine-i invisible ( detectinvisible.com ) . Ai boxat-o, nene, ăla de ţi se potrivea povestea cu mama-soacră.

Postul ăsta, de fapt, e pentru toate duduile în aşteptare de presupusele lor jumătăţi să sign in pe mess. Dragelor, dacă voi îl vreţi pe el şi el se vrea pe invisible, cam degeaba vreţi voi…