Mă gândeam la faza asta: o fată şi-un băiat. Un scaun liber. Cum îi aşezăm. (asta sună a ghicitoare :p ) Sau nici un scaun liber, el aşezat, lăfăit în confort şi sprijinit cu lene de spătar. Poate şi un prof bolborosind ceva ştiinţă în fundAL. Ea nu are scaun.
a. Este el obligat să îi ofere scaunul?
b. Ar fi frumos din partea ei să spună din timp, stai liniştit, nu-i nevoie să te ridici? (uite că şi femeile mint gogonat)
c. Dacă el se ridică totuşi, dar ea insistă că NUNU, el că HAIHAI, ea NUNU, el INSIST. Sună cunoscut? 😉 Unde se ajunge? (aici poate intra în joc şi imaginaţia noastră deloc limitată)
d. Am păţit şi variante în care domnul nu s-a sinchisit să iniţieze vreun gest ori vreun sunet. Restul e tăcere…
e. În prima zi de şcoală, mă intersectez cu un coleg de 1.90m în faţa aceluiaşi scaun liber şi unic. Dacă aţi crede că oamenii mici sunt mai rapizi, vă spun că nu e regulă. Colegul s-a aşezat şi mi-a râs în nas. Cel mai inteligent sunet pe care l-am putut cenzura pentru public a fost un “Ce drăguţ“, devenit faimos ulterior. M-a enervat crunt, mai ales că multe mi-au mers pe dos de la momentul t-0 al iniţierii în şcoală. Iar de acest welcome m-aş fi lipsit bucuroasă.
p.s. referitor la punctul e: prima impresie poate să nu coincidă cu a doua 😉 , ceea ce s-a şi întâmplat.
