Probabil eu dorm puternic şi visez frumos când voi citiţi rândurile astea şi vă ia ciuda că nu aţi mai dat un bis şi înc-o găină de somn.

O scurtă trecere-n revistă a evenimentelor din viaţa unei blonde, din ultimele zile, nu că ar interesa pe cineva. Eventual pe mama, care îi duce dorul rău de tot şi mereu apreciază detaliile (încep cu partea a doua):

Vineri, la conferinţele BBC eram mai în temă, că se vorbea de bloguri. Bobby, Andrei şi Cabral au spus poveşti, nu au ţinut prezentări. Nu ştiu cât e publicul de sătul de ppt-uti, dar ei, cu siguranţă, sunt. Chiar dacă oamenii şi-au dat silinţa, au fost abordabili şi disponibili, mie publicul nu mi s-a părut prea receptiv, ba chiar uşor crispat. Parcă unii veniseră mai mult pentru cookies şi mai puţin pentru blogos. Nu vă fie cu supărare, e doar senzaţia mea.

Cu Bobby s-a interacţionat mai bine post-prezentare, ceea ce confirmă încă o dată importanţa contextului. De la el am rămas cu: dacă nu ai blog, ruşinică, treci acasă şi fă-ţi! În fine, eu aş zice că orice chestie făcută de ochii lumii nu ţine mult. Şi nici nu dă bine. Se caută autenticitatea, că silicoane se găsesc de cumpărat. Şi merci pentru menţionarea mea în enumeraţia aceea cu primele rânduri 😉

Andrei m-a băgat în ceaţă. Mă aşteptam să vorbească pretenţios, că a început să zică din cărţi cu Albert (aka Einstein) şi suna promiţător. Până a dat-o în culinare, cică că omul e fan cartofi prăjiţi. Mie nu-mi plac nici pe gratis 😉 însă am apreciat butonii. De la cămaşă. Foarte chic.

Iar Cabral a simţit nevoia să spună o poveştire proprie, că s-o fi săturat omul să zică tot pe ale altora. Să mă explic: “pove”- de la verbul prestat cu farmec exotic şi “-ştire” de la informarea publicului cu privire la Noul Cabral. Reinventat în online. Cică netunat şi fără flatulenţe. Hm. Oricum, orice ar zice, tot virtual rămâne. Plus, partea tuning-less a fost gogoaşă, că singurel s-a dat de gol, cică a citit mai mult de două cărţi în viaţă.

La final, am mai rămas la un pahar de vorbă cu Simona şi Hoinaru, organizatorii, doi oameni obosiţi, dar mulţumiţi, felicitaţi şi îndopaţi cu ciocolată :p  p.s. thanx for the drive home 🙂

Deci, mami, fii liniştită, sunt bine. De nici 24 de ore nu m-am returnat pe meleaguri de mare capitală, că deja îmi urăsc din nou soneria telefonului. Bagajul încă nu l-am despachetat, numa’ bine că mâine îmi mai trimiţi o tură, deci, la ce bun să fi făcut ordine doar ca să am ce deranja din nou. Dar am făcut curăţenie. Şi am împodobit căsuţa cu beteală şi clopoţei. Îmi lipseşte maşina. Îmi lipseşte grija cu care mă uitam după ea în parcare. Ştii, una e să mergi cu metroul de bună voie şi cu totul alta e să o faci de nevoie… :/ nu vrei să-ţi povestesc ce transpiraţii m-au trecut azi pe nişte străduţe ciudat de întunecate şi complicat întortocheate pentru blonde ca mine, cu spray-ul paralizant în mână şi spaima în oase. Treaba e că … nu ştiu cine ar fi paralizat mai repede, eu de frică sau ăla de fîs. În fine, mami, important e că sunt sănătoasă, că întreagă n-am fost niciodată.

Ştii unde am mers după aia?! La workshopul blogoree! Un fel de prezentare despre prezentare, care mi-a plăcut mult, nu ştiu dacă pentru subiect în sine sau pentru tipa care a vorbit. Sandra. Ţi-ar fi plăcut şi ţie de ea, mami! Nu se miaună deloc. Nici blondă nu e :p Ştii, ca într-a şasea, când îmi plăcea fizica datorită profei senzaţionale. Păcat că după lecţia “Ce este fizica” n-am mai înţeles nimic. Noroc că Sandra nu punea note.

Da’, mami! , în drum spre casă, îmi amintesc ce de bunătăţuri am de ales pentru cină, din frigiderul aprovizionat săptămâna trecută 🙁 Eventual de ales pentru coşul de gunoi, că nu am chef de toxinfecţii alimentare. Aici vine şusta. Acasă -ce crezi că mă aşteaptă aburindă? O pizza. Pam-pam. Da, mami, probabil aşa milă inspir oamenilor că s-au apucat să-mi trimită acasă mâncare din proprie iniţiativă. Ceea ce nu e rău deloc, în principiu :p De fapt, au copt ăştia o nouă reţetă de pizza şi, ca la orice eveniment care se respectă, au sărbătorit cu blonde. heh.  Nici nu ştii ce m-am bucurat!!! Asta până să citesc pe ambalaj: “Prima Pizza cu Sarmale din lume numai la Jerry’s Pizza“. Şi ca să vezi până unde mergea foamea din mădulare (notă pentru cei intraţi în ceaţă, că mama ştie prea bine: am eu anumiţi pitici pe creier faţă de câteva feluri de mâncare, pe care nu le suport, nici pe gratis, vorba ceea: chiftele, şnitzele, ardei copţi, SAR-MA-LE! pfui) deci, oamenii nu m-au nimerit la faza asta, doar foamea mea a complotat cât de cât. În afară de faptul că era cu carne tocată (nu am avut curiozitatea să gust, deci nu îţi pot spune cum era, şi oricum, mai bine aşa, că iar ai fi zis că numa’ ce-i de la alţii îi bun), pe care am dat-o la o parte, avea tone de caşcaval. Care e cheia succesului oricând vorbim de pizza. Caşcaval. Pus cu lăcomie. Mi-a căzut bine, cred că o să şi visez frumos, dar fără sarmale, să nu vă fie cu supărare!